Înaintam în şir indian. Monotonia care se instalase îmi dădea prilejul să mă gândesc la vânt. De mult timp, un picior îl băgam şi altul îl scoteam din zăpadă. Icniturile se auzeau des, iar respiraţia grea devenise o permanenţă. Din când în când, mă opream să mă odihnesc, sprijinindu-mă cu palmele de genunchii semiflexaţi. Duceam cu mine cea mai multă greutate din grup. Aveam într-o mână trusa criminalistică, iar în spate pistolul mitralieră care la orice dezechilibrare pe terenul accidentat, aluneca spre în faţă făcându-mi înaintarea şi mai greoaie. Înaintam toţi în acelaşi ritm, uneori tuşeam, norişori alburii de transpiraţie se desprindeau de pe feţele noastre. Broboanele de transpiraţie îmi inundau faţa. Mă ştergeam cu batista şi mergeam mai departe. Inspiram adânc. Puteam să simt în nări soarele care trândăvise în pădure, alunecând prin aerul răcoros. Privesc în faţă şi văd o vulpe cu urechile ciulite în sus, care se oprise perfect nemişcată să se uite la noi. Albul de pe pieptul ei a strălucit când a pornit spre pădure, furişându-se uşor, lăsându-ne să ne continuăm drumul. Prezenţa noastră părea că nu o deranjase prea mult. Eram sigur că după ce ne vom depărta, ne va lua urma în speranţa că va găsi ceva resturi de mâncare. De vreme ce totul era acoperit de zăpadă groasă şi ea îşi procura greu hrana.

În jur văd copaci, trupuri inerte, nepăsătoare, stând la cheremul vântului. Lor, probabil le place iarna. Copacii, ca şi natura, nu sunt înfrânţi de iarnă, ei lucrează cu iarna, în jurul iernii. Iarna dă răgaz copacilor să se pregătească pentru urmatoarea etapă, a dezvoltării şi evoluţiei. Chiar dacă iarna îi despoaie de frunze, ei nu se plâng, ei cresc în interior, adunând în tăcere din măruntaiele pământului, seva pentru noul sezon, ieşind victorioşi în lupta cu iarna. Uneori, oamenii sunt asemuiţi cu copacii şi mă întreb dacă omul şi copacul, sunt în acelaşi raport cu iarna; firesc că nu. Pentru a învinge iarna, omul are nevoie de ajutor, inclusiv al copacilor, pe când copacii nu, şi aceasta este una din marile diferenţe dintre om şi copac. Mă gândeam la toate astea pentru a uita de oboseală, pentru că de la un timp încerca cu încăpăţânare să mă domine.

Urcam de vreo două ore şi credeam că nu se mai opreşte nici viscolul şi nici nu mai ajungem la locul căutat. Am întrebat pe unul din muncitori dacă mai avem de mers. Mi-a spus că aproape un sfert de ceas. Pădurea se îndesea, iar arborii erau din ce în ce mai groşi. Din această cauză, lumina era din ce în ce mai slabă. Vântul sufla cu putere, spulbera şi amesteca zăpada atât de tare, încât am fost nevoiţi să ne prindem de mână pentru a nu ne pierde şi a păstra grupul compact. Înaintam greu, mă lăsam condus de grup, grija mea era să nu scap trusa criminalistică din mână, să nu alunec sau să calc greşit. Mergeam prudent, chiar dacă încetineam deplasarea grupului, gândul continuând să hoinarească aiurea. Bănuiam că cei ce se întorsese înapoi la cabană, probabil se bucurau de odihnă şi se cinsteau din licoarea lui Bachus pe care o pregătise şeful de ocol. Nu prea le păsa, colegilor mei, de armele ce aşteptau în pădure şi nici de pericolul de a fi descoperite şi însuşite de alţii. În acest moment, îi consideram nişte oameni cu suflete simple, cinici, căutau permanent să tragă binele de partea lor, nu erau dispuşi să examineze prea adânc ceea ce nu puteau pătrunde cu mintea. Oameni ai aparenţelor, al simţurilor, al suprafeţei. Îşi ascundeau neputinţa sub masca înţelepciunii, dorinţa de a trăi bine şi uşor sub paravanul dragostei şi înţelegerii faţă de aproapele său. Acest efort, căruia nu erau capabili să-i facă faţă, cred că îi costa mult, i-ar fi dat de gol, lăsând să li se vadă adevărata faţă, figura după care lumea nu trebuia să-i cunoască.

– Aici este, auzii glasul forestierului din faţă. Nu vedeam nimic din cauza viscolului, pădurea vuia ameninţător aşa cum vuieşte marea până când îşi primeşte ofranda. Noi eram în acel loc pentru a lua ceva ce aparţinea pădurii. Acel ceva se afla în acel loc, de când ea era tânără, îi aparţinea, îi fusese încredinţat spre păstrare, ştia probabil pentru ce venisem, se aliase cu vântul pe care-l rugase să bată atât de tare încât să ne sperie să ne întoarcem,  să nu-i luăm ceva ce primise spre păstrare de la un om pe care probabil îl iubise, îl ocrotise şi îl ascunsese de multe ori de ochii duşmanului. Neputincioasă să lupte singură, ceruse ajutorul vântului, pe care permanent îl lăsa să-şi facă mendrele pe pământurile ei.

Grupul se oprise, mi-au trebuit câteva clipe pentru a-mi reveni. Mă uitam în jur, dar nu vedeam nimic. Nedumerit,, am întrebat unde se află lada, că eu nu vedeam nimic. Forestierul care spusese mai înainte că am ajuns, mi-a arătat deasupra capului său, în bradul falnic lângă care stătea, la înălţime de aproximativ patru metri o cutie din lemn acoperită cu muşchi, înnegrită de vreme, ascunsă de ramurile bradului care parcă crescuse anume să o ascundă. O vedeai numai dacă te uitai atent.

-Voi, cum aţi decoperit-o? Eu nici acum când mă uit la ea, parcă nu o văd bine.

– Din nimereală, mi-a spus unul dintre ei. Ieri a fost soare şi împreună cu tovarăşul inginer am venit în districtul ăsta la marcat. Când tovarăşul inginer a ajuns la acest brad, i-a măsurat diametrul, apoi pentru a-i da clasa de calitate,  s-a uitat spre vârful lui, pentru a-i studia conformaţia. A observat atunci această ladă spânzurată, acolo sus. Pentru a dezlega misterul prezenţei acestei lăzi, m-a pus să mă urc în brad până la ladă, pentru a vedea ce este acolo. Ajutat de ţapină,, m-am căţărat până la ladă. În timp ce îndepărtam lichenii care crescuse în jurul ei, am observat că lada avea capacul orientat spre exterior şi se încuia cu o clampă şi un clempuş.  Am tras clampa şi am deschis capacul. În interior am văzut două puşti mitralieră. M-am speriat aşa tare încât am uitat că trebuie să mă mai ţin ca să nu cad din brad. Am alunecat şi cu greu am reuşit să mă prind din nou de copac, pentru a nu cădea. Folosind forţa braţelor şi picioarelor, de data asta, conştient, am reuşit să cobor de unde mă urcasem.

Tovarăşul inginer văzând că sunt speriat, m-a întrebat:

– Ce-ai văzut în ladă, de eşti aşa speriat?

– Două puşti mitralieră, i-am răspuns.

– Măi să fiu al dracului, nu te cred.

– Nu mă credeţi? Urcaţi să vedeţi.

– Ce fel de mitreliere ?

– Cred că sunt din timpul războiului. Nu sunt din astea pe care le folosim noi în armată pentru instrucţie. Una are răcitor montat pe ţeavă.

– Dă-mi ţapina, a spus tovarăşul inginer.

S-a urcat şi el în brad, a deschis clapa lăzii şi a fluierat de mirare.

– Da, mă, tu chiar ai dreptate, mi-a spus după ce a coborât. Trebuie neapărat să-l anunţăm pe şeful de ocol.

Am mers apoi la cabana ,,Înţărcătoarea” unde se află telefon, de unde domnul inginer a telefonat la Ocolul Silvic. De aici, ni s-a comunicat să nu mai spunem nimănui despre descoperirea făcută.

Am rugat grupul de muncitori care mă însoţeau să se depărteze un pic de copacul în care se afla lada, pentru a executa câteva fotografii, în care să fixez locul faptei. După ce am executat fotografiile, ajutat de forestieri, am notat caracteristicile bradului şi locul dispunerii acestuia. Deoarece nu existau condiţii de întocmire a procesului verbal la faţa locului, am hotărât să îl întocmesc în momentul când vom ajunge la cabană.

– Te mai poţi urca din nou în brad? l-am întrebat pe cel care îmi relatase întâmplarea.

– Cum să nu, doar asta este una din atribuţiile mele de serviciu.

– Atunci, te rog urcă şi desprinde lada de pe copac. Dar dacă se poate, să o desprinzi uşor şi să-i dai încet drumul jos pentru a nu se sparge.

– E prinsă cu sârmă. Trunchiul copacului a crescut peste sârmă, dar văd eu, o să găsesc locul de unde să o tai.

Când a ajuns în zona lăzii, muncitorul, s-a sprijinit de crengile bradului ce crescuse în zona ei şi cu ţapina a lovit în sărma cu care era legată lada, până ce aceasta a căzut jos. Stratul gros de zăpadă a atenuat impactul, astfel că lada a rămas întreagă.

Fiind cel mai autorizat să deschid şi să studiez conţinutul, am deschis lada şi am văzut în interior o frumuseţe de armament. O mitralieră MG 34 Maschinengewehr şi un pistol mitralieră MP40, puse în vaselină, de mai mult de patruzeci de ani de zile. Probabil, atunci când lada a fost prinsă de copac, aceasta a fost prinsă la înălţimea omului, dar cu timpul, bradul a crescut, iar lada a fost ridicată la înălţimea la care a fost găsită. Am executat câteva fotografii prin care am imortalizat poziţia armamentului în ladă.

– Cum se numeşte locul acesta unde am găsit puştile? L-am întrebat pe acelaşi muncitor.

– Aici este Districtul 4, iar culmea, este Culmea Zboinei. Pe această culme se ajunge în judeţul Vrancea, în localitatea Lepşa, de unde apoi poţi coborî în Soveja.

Lada cu cele două mitraliere trebuia coborâtă până la cabana ,,Înţărcătoarea” unde aştepta restul echipei..

La ideea unuia din muncitori, am legat lada cu o sfoară pe care a scos-o din buzunar şi au început să o tragă pe zăpadă ca pe sanie. Ideea a prins, astfel că am coborât repede şi fără probleme până la cabană.

Am introdus lada cu puştile în cabană şi am desfăcut capacul. Privindu-le, cei din cabană nu mai încetau cu comentariile.

– E imposibil să se fi păstrat aşa de bine atâţia ani de zile, concluzionă şeful de ocol care se vedea că se înfruptase bine din ţuica autohtonă.

– Ba cred că este posibil, am precizat eu, deoarece sunt conservate bine, iar oţelul din care sunt făcute, este de calitate. Neamţul tot neamţ rămâne.

De cutia în care se aflau mitralierele s-a apropiat şi soţul mătuşii Nelica, acum şi el cu chef de vorbă, care şi-a dat cu presupusul:

– Eu, cam ştiu ale cui sunt aceste arme.

– Ale cui, nene?, s-a arătat interesat şeful biroului Cercetări Penale.

– Ei! După război, pe această culme care duce spre Soveja îşi făcea apariţia un singuratic. Se ascundea de autorităţi, era urmărit pentru că dezertase din armată. Ştiu că se numea Pintea. Din când în când îl mai vizita pe tata, care îngrijea de cabana aceasta. Tata avea pregătite pentru el ţigări, chibrituri şi alimente. De fiecare dată, el ne aducea carne de vânat. Tata nu mi-a spus prea multe despre acesta, dar după accentul cu care vorbea, cred că era ungur. Nu ştiu nici de ce, tata se îngrijea să-i procure ţigări şi alimente. Cred că de frică. Cu toate că era paznic de vânătoare, tata, niciodată nu căuta să afle cine trăgea cu arma prin pădure. Când auzeam pocnete de armă, eu îl atenţionam, iar el îmi răspundea că ştie cine trage. Nu era altul decât proprietarul acestor arme. Uneori se auzea foc repetat ca de mitralieră şi cred că atunci, cu acestea se trăgea. Acest Pintea era foarte priceput în a se ascunde. Nu cred că în afară de tata, mai ştia cineva de existenţa lui. Cu ştirea tatălui meu, Pintea nu a dormit niciodată în cabană, însă eu simţeam, uneori, că acesta se mai adăpostea prin grajdul animalelor, dar niciodată cu ştirea tatei. Am uitat să vă spun că această cabană nu a fost de la început aşa. Până în 1954, aici a fost cabană de vânătoare. În anul 1954 a fost renovată. Prin anii 1950, Pintea a încetat să se mai arate la cabană, de atunci au încetat şi focurile de armă de pe culmea muntelui.

Bătrânul s-a oprit din povestit zâmbind, probabil gânduri frumoase despre copilărie şi tinereţe îi năpădise mintea.

– Cu vă cheamă?, l-am întrebat pe povestitor.

– Gheorghe.

– Vedeţi domnule maior, m-am adresat colegului meu, căruia îi revenea misiunea soluţionării pe mai departe a dosarului, nenea Gheorghe v-a aflat proprietarul armelor şi autorul infracţiunii, deci v-a rezolvat dosarul.

– Tacă-ţi gura, locotenent parşiv, nu-ţi depăşi atribuţiile de serviciu, m-a apostrofat prieteneşte maiorul.

O parte din cei din cabană, care au priceput substratul, au râs reţinuţi.

– Şi pentru că vorbeşti neîntrebat, a continuat maiorul către mine, îţi ordon să închei procesul verbal de cercetare la faţa locului, iar eu voi lua o scurtă declaraţie domnului  Gheorghe.

– Şi convingătoare, am completat eu. Iar s-a râs.

– Convingătoare pentru dosar şi pentru procuror, a încheiat maiorul.       Proză de  Ioan Bărbunțoiu, Onești

*În foto, picturi de Claude Monet