Am remarcat și altădată propensiunea  unor poeți contemporani  spre poezia  cu formă fixă. Ea își are sorgintea  în setea  de perfecțiune a ființei umane superioare, care ocolește vremurile și  modele. Am precizat de asemenea  că a scrie în asemenea manieră este un demers dificil, care presupune un efort considerabil, străin modului de a exista prin poezie actualmente, când versul curge descătușat, firesc precum mersul sau respirația. Rondelul, de exemplu, presupune  exigențe severe. În cazurile cele mai frecvente  este alcătuit din 13 – 14  versuri a câte  8 – 10  picioare metrice, cu numai două rime într-o  repartizare de trei strofe. Primele două versuri, care sintetizează  motivul liric, sunt reluate ca refren, mai întâi la mijlocul  și apoi la sfârșitul poemului. De o asemenea performanță  se apropie Olguța  Luncașu  Trifan, cu volumul ”Trăiri în armonia rondelului”, apărut în anul 2020 la  editura ieșeană ”24: ore”. Perfecțiunea prozodică este  dublată de un conținut  ideatic bogat, ceea ce sporește farmecul și valoarea cărții. Punctul de plecare și constanta poetei este  dorința dar și  certitudinea integrării: ”Sunt tot și toate  la un loc. / Sunt cer, apă și pământ, / Suflet sunt, din Duhul Sfânt. / Mai sunt scânteie-n dor, chiar foc”.  Ea deține magia de a procrea unitate în diversitate. Integralitatea nu anulează totuși  fine disocieri. Nefiind  numai palpabilă  substanță, ființa  umană râde și plânge, își arde  sufletul pe rug, se revoltă sau se supune cuminte  destinului.  Din  aceste frământări se deschide  calea spre marile  motive de meditație: timpul (”Doar sita  timpului  prea bine știe / Să  cearnă amintiri prin plasa sa”),  onoarea, mustrarea,  iertarea, ”tăcerile adânci  ce-nghit cuvinte”, neantul. Coordonatele majore ale  volumului sunt viața,  satul și părinții,  credința, iubirea, natura.

Într-o încercare de materializare, existența este văzută  ca ”un ghem cu mai multe  cununi”,  rebel la venirea pe lume, domolit pe parcurs, deșirându-se implacabil, indiferent de virtuți și păcate, redus în final  doar la un simplu fir ce se pierde în etern. Sub perfecțiunea versului se insinuează  subtile consilieri cu tentă  aforistică: ”Nu  zămisli tăceri  pe fruntea vieții” ; ”De când te naști, pân- la mormânt, / Fii luminos, fii câmp de maci” . Și mai ales, ”Când  n-ai lumină în cuvânt  / Și-ți este  sec, mai bine taci!”

Satul și părinții constituie  stimulentul eficient  pentru păstrarea de idilice amintiri.  Globalizarea acționează nemilos,” Lăsând doar case abandonate , / Iar sufletul mi-e – nlăcrimat / De  gând pribeag ce-n tâmplă-mi bate /  Și-ntreabă  despre al meu sat”. ”Rugina  coasei n-a iertat”  și profunda jale  din cântecele de înstrăinare ale lui Octavian Goga, revine în actualitate.  Tatăl e  doar o amintire  legată de  începuturi, mama – un trup plăpând cărându-și chinuitor povara vârstei. Un ”Rondel al chemării la glie” n-are forța  revigoratoare dorită și  pare  asemeni unei predici în pustie.  Inutil pare și gestul de a cere  clemență satului, desigur într-un ”Rondel pentru iertare”.

Credința este  permanentizată de o lumină  trascendentală, sufletul  purificându-se  prin lacrima vie. Într-o lume inundată de mincinoase  chemări, ”Nu-i luptă ușoară  să-nfrunți  azi ispita…” Ruga spre înalt include  nu numai obișnuita  solicitare  a iertării pentru păcatele  majoritar ale lumii decât ale eului, dar și nostalgica dorință de recuperare  a trecutului, simțit ca  întotdeauna  aurit și idilic. Smerenia, modestia, altruismul, izbăvirea și în genere toată  terminologia specifică își găsesc firesc locul, reflex al trăirilor spirituale proprii poetei. Unele rondeluri au adresă precisă, precum  cel închinat  Cărții (”Biblia”) sau altul dedicat Sfintei Fecioare.

În iubire, sentiment previzibil (”Erai în gândul meu pe jumătate” ) ochii  peruzea devin lumină călăuzitoare prin  întunericul  lumesc, îndrăgostiții se contemplă reciproc precum soarele și marea, lacrimile de dor se transformă  în rubine. De altfel, în context sentimental, lacrima capătă o conotație  aparte: ”De m-aș preface –n lacrimă sărată / Și-aș izvorî  din gândul tău curat, / Ți-aș zăbovi  în colț de ochi, furată / De străluciri ce m-au cutremurat”. Câteodată, dorința ardentă  părăsește  moliciunea  edulcorată a unei atmosfere romantice, țâșnind  în vers  energic, într-o sete de  concretețe și trăire  imediată: ”Nu vreau  aur, nici palate,  / Nu vreau luna  de pe cer… / Vreau să fii aici, bărbate, / Și, privindu-te, să sper!” Îndemnul ”Nu-i mai cânta iubirii  elegii! ” pare greu de respectat. Valul  sentimental izbește ritmic, persistent în zidul aparent solid al edificiului  cu formă fixă. Iubirea, ura,  aparența, extazul generează tulburătoare asociații lexicale, precum  sentimentul matern într-un poem  dedicat  unui ”dar haric de la Domnul venit” : ”Copil frumos, cu genele de rouă / Și scânteieri de soare în priviri, / Te minunezi privind la cartea nouă, / Din care vei citi  vechi amintiri”.

Natura este evocată  prin propriile ei daruri: salcia, ghiocelul,  trandafirul sau  luna.  Macul este  roșu de rușine că somnul l-a  furat sau, la un nivel superior, amintind de  jertfa  cristică. Privighetoarea este ”dăruită să facă daruri  seminției omenești”.  Toamna se manifestă drept anotimp privelegiat, splendoare arămie, opulentă, risipă de culori evoluând  de la blândețe la panică. Sufletul jelește pentru soarta frunzei confuze mânată de vântul nebun și pentru suratele ei, care ”pe ramuri de gheață”, ”se leagănă a spaimă,  se tem  că se frâng”. Infiltrată cu  elemente de pastel și iarna a devenit o sursă de nostalgie pentru zăpezile  de altădată, pe când primăvara a rămas același delicat eșantion al reînvierii și speranței.

În contextul acestor  transfigurări de trăiri general – umane, poeta atinge și repere punctuale: Aduce peste timp, un omagiu lui Eminescu care ”prea cuminte / Măsura lumea cu versul, / Iar iubirea în cuvinte”. Deplânge ”o Românie  ce-nghite  cuvinte / Dure, colorate, rostite de hoți”, conștientă că ”Se-ntorc  Domnii  noștri  astăzi în morminte /  Când  îți  simt durerea și că nu mai poți”. Sub raport artistic, se pot formula puține reproșuri, bunăoară faptul că din cele trei ”Rondeluri în acrostih” doar primul își  onorează cartea de vizită. Mai degrabă ne vin la îndemână aprecierile. Olguța Luncașu Trifan are arta de a utiliza, prin inspirată potrivire și diplomatică atenuare, unele cuvinte considerate,  în genere, apoetice: ”Am bucurie multă –n stoc” ; Când ne arde asocierea / Cu-al lumescului sfârșit” ; ”Cred în Duhul Sfânt, la el ader / Bat la ușa cerului să-l cer”.  Încearcă adesea cu îndrăzneală să exploateze ultimele resurse  ale cuvintelor în jocul lor semantic, forțând sensurile și biruind rigiditatea (”Rondelul plângerii”). Alteori, cuvintele aterizează cu exactitate și într-o  armonie de invidiat (”Rondelul  speranței”). Nu rareori, câte o strofă impresionează  prin  îmbinarea perfectă  între expresie și idee, fermecând prin muzicalitatea versului,  dar și prin capacitatea de a transfigura stări sufletești în contextul naturii: ”Înmiresmate roze  și teii plâng sub lună, / Când despuiate lacrimi  obrazul mi-l străbat, / Mă însoțesc pe cale, cu mine se cunună /  Și gândurile-mi fură,  nici vânturi nu mai bat”.

Pagina și rondelul! Circa 100 de poezii vin să completeze bogata zestre a Olguței Luncașu Trifan,  sintetizată, deocamdată în cinci volume  zămislite cu dorința de a spori frumusețea lumii. Cea mai  exactă apreciere o face tot poeta într-un autograf: ”Mărturie a timpului trecut, speranță pentru cei ce vor veni, popas de mângâiere pentru cei de astăzi”     Profesor Aristotel Pilipăuțeanu, Onești

RONDEL  PENTRU SPERANȚĂ 

 

Și dacă ploaia-n  ochii tăi se –adună,

Obrazul inundându-ți în surdină,

Iar  nori pe fruntea ta vestesc furtună,

Ce – adună umbre –n zarea de lumină,

 

Tu poartă-ți gândul sub sclipiri de lună

Să-l vindece de dor, dureri ori vină,

Chiar dacă ploaia-n ochii tăi  se-adună,

Obrazul  inundându-ți  în surdină,

 

S-o rogi ca înainte să apună,

S-aducă –n suflet  liniște deplină,

Pomadă de iubire care – alină,

Să sece, prin cuvântul  ce-o să-l spună,

 

Ploaia din ochii tăi când se adună.

 

RONDELUL  LACRIMII   

 

De m-aș preface-n lacrimă sărată

Și-aș izvorî din  gândul tău curat,

Ți-aș zăbovi  în colț de ochi, furată,

De străluciri ce m-au cutremurat.

 

Și-n tremur de iubire, mult  mirată,

Ți-aș mângâia  obrazu-îmbujorat,

De m-aș preface-n  lacrimă sărată

Și-aș  izvorî din gândul tău curat.

 

În colțul  gurii, ieri  nesărutată,

M-aș primeni în  gust dulce – sărat,

Apoi să cad pe crinul rourat,

Să luminez de soare mângâiată.

 

De m-aș preface-n lacrimă sărată…

    Versuri de Olguța Luncașu Trifan