Viața vine de-a valma cu toate întâmplările ei dar, și cu multe bucurii, cu visuri și… întrebări! Toate se așază ca „într-un album al timpului”, unde găsim cu greu o imagine care să ne aducă un zâmbet, ci doar nostalgii trezite în spațiul memoriei afective!
Întâmplările au și „pătimirile lor”, ce împreună cu toate amintirile frumoase, ne ajută să înfrumusețăm clipele trecătoare ale vieții! Pentru a o prezenta pe autoarea multor povestiri, dar și romane – Catinca Andrușcă (în foto) – găsim potrivite câteva versuri ale poetului, prozatorului și pictorului american Edward Estlin Cummings (care a trăit între anii 1894 – 1962). El a scris foarte de timpuriu și s-a făcut remarcat prin inventivitate.
„Aici e cel mai adânc
secret nimănui
cunoscut
(aici e rădăcina
rădăcinilor și mugurele
mugurilor)
și cerul cerurilor unui
copac, numit viață, care
crește
mai înalt decât poate
sufletul spera sau
mintea ascunde,
și aceasta este
minunea…”
Deși este la liceu, eleva Catinca Andrușcă scrie de mai mulți ani, descifrând în scrierele sale mistere, dar și faptul că viața are un ritm al ei. Îndrumată fiind de profesoara Adina Mitroiu de la Colegiul Național „Dimitrie Cantemir” din Onești, ea a cucerit mai multe premii la concursurile literare organizate pe plan local, dar și de reviste de cultură. Și scrie despre multe lucruri, de situații și de întâmplările care ne înconjoară, oferindu-ne prilejul de a învăța mereu din viață, din provocările zilnice! Cutremurată de nefericita întâmplare care a avut loc la Onești în ziua de 1 martie, când doi muncitori au fost luați ostatici, ei fiind uciși, Catinca Andrușcă și-a încercat condeiul pentru a fi negociatoare acestei situații, în urma căreia agresorul și soția sa au fost reținuți de autoritățile care acum anchetează cazul.

NEGOCIERI   NOCTURNE

Maria se ridică bolborosind din pat când soneria telefonului i-a întrerupt somnul profund. Lipăi în întunericul holului și, cu ochii pe jumătate închiși, ridică receptorul
─ Alo? murmură ea, cu glas răgușit.
De la celălalt capăt al firului nu se auzea decât liniștea. Maria se pregăti să închidă, când deodată cineva începu să-i vorbească:
─ Maria, scuze că te-am trezit acum! Era colegul ei de muncă, Alex. Avem o situație aici: doi muncitori luați ostatici de un bărbat de 60 de ani. E un întreg echipaj aici, dar nimeni nu reușește să se înțeleagă cu el.
─ Unde trebuie să vin?
─ La Onești, o să-ți trimit adresa. Grăbește-te!
Maria nu avu nevoie de mai mult. Puse receptorul în furcă și fugi înapoi în dormitor, aproape alunecând pe parchet. Își trase pe ea uniforma de serviciu, apucă din mers cheile, mobilul și portofelul și ieși pe ușă, pornind spre mașina ei. Gândurile îi erau vraiște și era atât de agitată încât nu-și dădu seama când ajunse pe aleea trimisă de Alex. Deschise portiera și pătrunse în aerul rece al nopții.
Pentru o secundă, respirația i se tăie.
Luminile mașinilor de poliție cădeau pe trotuarul ud, cerul plin de stele părea să râdă de atmosfera tensionată de pe pământ, iar oamenii erau împrăștiați în fața blocului precum furnicile. Maria dădu de colegii ei, care îi făceau semn să se apropie. Stația de la brâu îi țiuia, dar femeia o ignoră. Ridică privirea spre balconul unde se afla bărbatul în vârstă, îmbrăcat doar într-un tricou și blugi, care-i ținea de coate pe cei doi muncitori în salopete de lucru. Maria nu-și putu reține un oftat prelung.
─ Alex, de când stau acolo și ce s-a întâmplat mai exact?
Colegul Mariei își trecu mâna prin păr, agitat.
─ Primul apel a fost la 11:40, chiar e la atacator. Muncitorii renovau apartamentul, au rămas peste program și apoi a intrat bărbatul peste ei. A fost proprietarul până acum 10 ani, dar a pierdut locul și acuma vrea banii pe el. Soția lui e la apartamentul superior.
Maria se uită la geamul de unde se putea zări o femeie încruntată, ce-și strângea un capot în jurul ei.
─ E complice, de ce n-a adus-o nimeni aici până acum? Trimite o echipă prin spatele blocului, dar încearcă să pară că vor să plece, de fapt.
Alex dădu din cap și trei polițiști porniră spre locul unde stătea doamna, iar un echipa își croi drum până la colțul străzii. Maria trase aer adânc în piept, se apropie puțin și cu glas ridicat, spuse:
─ Bună seara! Mă numesc Maria Leonida și sunt ofițer în cadrul Poliției Județului Bacău. Îmi puteți zice ce s-a întâmplat, vă rog?
Muncitorii nu schițau nici cel mai mic gest. Mariei îi bătea inima atât de tare încât avea impresia că toată lumea o putea auzi. Între timp, soția agresorului fusese adusă afară.
─ Apartamentul e al meu și al familiei! tună bărbatul, iar furia îi cuprinse întreg chipul. E al meu, de drept!
─ Vă înțeleg problema și vă ascult, însă vă rog să vă calmați.
─ Nu vreau să mă calmez! M-am trezit cu oamenii ăștia în casa mea, și vă așteptați să nu fac nimic?!
Bărbatul îi strânse mai tare pe ostatici, subliniindu-și astfel ideea. Stomacul Mariei se întoarse pe dos. Cumva, găsi curajul să continue.
─ Domnule, acei oameni n-au nicio treabă cu dumneavoastră! Ei au venit aici să muncească, să facă un ban și să se întoarcă acasă! Problema dumitale este cu banca, cu cei care v-au luat casa… dreptatea nu e în mâinile dumneavoastră și nu se obține în felul ăsta!
După o scurtă pauză, Maria zise:
─ Nu vă primiți apartamentul înapoi dacă răniți pe cineva, așa că vă rog calmați-vă, lăsați-i să plece și veniți jos, să discutăm!
Bărbatul păru să se gândească la propunere, dar atunci se auzi o bubuitură puternică. Echipajul intră în casă.
Îl imobilizară pe bătrân…

Text scris de Catinca Andrușcă, elevă a Colegiului Național ”Dimitrie Cantemir” din Onești. Ea este autoare  a romanelor (în manuscris) ”Ce urmează după adio”, ”Iubirea e un cuvânt și nimic mai mult” și ”Tot  ce  lăsăm în urma noastră!”

 Catinca  Andrușcă a  participat la  Concursul  de proză  scurtă ”Radu Rosetti” ( obținând în 2015 Premiul II,  în 2019 – Premiul III și Premiul Revistei ”13 Plus” iar  în 2020 a cucerit Premiul I) și la Concursul ”Cartea pe care o iubesc”. 

În traducerea aceluiași K. V. Twain, pentru a evidenția talentul liceenei Catinca Andrușcă, putem recita din creația scriitorului american Edward Estlin Cummings și versurile:

„Suntem orice
străluceşte mai tare
decât însuşi soarele
(suntem tot ce e mai
însemnat
decât pot cărţile
însemna).
Suntem fiecare tot mai
mult decât crede
(cu o rotire
Săritură
vii suntem vii)
Suntem splendidul unu
înmulţit cu unu.”
   Ca „să dăm ceva din casă”, ea se pregătește pentru a deveni studentă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București. O privim cu bucurie, încredere, mândrie și speranță! Succes, tinere condeier!