Drama autodistrugerii conștiente

Drama  autodistrugerii conștiente

 

ARTICOL  DE  PROF.  ARISTOTEL  PILIPĂUȚEANU,  ONEȘTI

 

Un roman la a treia ediție în actualele vremuri invadate de abundența tipăriturilor este, fără îndoială, un roman de succes. După  editurile ”Raluca” din Buzău, în 2009, ”Dacia  XXI” din Cluj în 2011, o altă editură, ”Tipo Moldova” din Iași, în 2012 contribuie la  difuzarea pe o vastă arie teritorială a cărții ”Impostorul (Arta înfrângerii de  sine”) de Viorel Savin. Valoarea  lucrării este  confirmată de acordarea Premiului Uniunii Scriitorilor  din România, Filiala Bacău și a Premiului de excelență ”Liviu Rebreanu”.

Ceea ce  captează  prioritar atenția cititorului este compoziția. Romanul  este un ”text – babilon” structurat prin jurnale, corespondență între  persoane cu viziuni deformate de  interese meschine sau oneste, fișe, precum și peste  100 de note finale. Aceste  ultime note  constituie ele însele un roman cu  întâmplări  senzaționale, tragice sau umoristice, cu eroi supuși  unor evoluții surprinzătoare sau degradării până la stadiul de animalitate. Deși derularea  faptelor care  stimulează reflecții și speculații incitante cuprinde numai  11 zile (4 – 11 mai 1953), romanul transfigurează un deceniu de obsesii care tulbură  existența unei țări întregi pentru multă vreme.

Ca strălucit  dramaturg, autorul  stăpânește perfect arta dialogului prin care caracterizează indirect personajele și sugerează atmosfera tensionată până la absurd a epocii. Uzează de indicații  camilpetresciene pentru a indica jocul aproape scenic al protagoniștilor, dar mai ales pentru a le exterioriza complicatele trăiri lăuntrice. Stilul  dramatic, perrpetuu prezent, dă senzația unei uriașe piese de teatru, sau, mai oportun spus, un bun scenariu cinematografic în  căutare de regizor bine inspirat.

Eroii romanului viețuiesc într-o lume dezaxată, tulburată până la absurd, dominată de spaimă și teroare. Presiunea regimului comunist este covărșitoare. Eugen Boca, directorul  Școlii din satul Dealul Corbului, a devenit expert în perceptarea  fricii încă de  la distanță, specializare dobândită pe frontul  antisovietic. Nu reușește să închege  un dialog constructiv nici chiar cu cel mai apropiat  prieten,  preotul Silviu  Nicorescu. Stânjeneala și tăcerile  născute între dânșii le  amorțesc limbile. Un tartor de la județ, Sergiu Ene îl tratează pe învățător drept  slugă dinainte arvunită. Până și șoferul acestuia îl trimite să-i aducă  o ploscă de apă. Șirul unor asemenea umilințe care îi rănesc demnitatea de intelectual onest este nesfârșit, convingându-l  că după ”eliberare” a ajuns  să trăiască o viață  mai periculoasă decât cea de pe front. Moștenirea paternă, oțelita mândrie țărănească și cultura dobândită prin studiu  trudnic îi sunt erodate de  sentimentul propriei inutilități într-o lume care nu i se potrivește. Încercarea  de adaptare îl umple de silă.  Rescrierea  unei piese de teatru pe linia  ideologică este un gest pervers de exorcizare  a prezentului trăit. Suspiciunea la primirea unui plic, instrument provocator al Securității,  naște o  chinuitoare cazuistică în care mintea sub imperiul fricii  lucrează la cea mai  înaltă tensiune. Se simte  în această lume întoarsă pe dos, un impostor și calea de adaptare pe care este silit s-o accepte îi dovedește că înfrângerea de sine este o artă extrem de complicată.

Antitetic la Eugen  Boca,  instructorul de partid Tudor  Vruciu ”înfiora neliniștitor oamenii din jur. Căci gesturile lui mai aveau ceva de pisică la pândă, ca o pregătire de atac iminent; ceva  care  te determina să nu faci la rându-ți gesturi  precipitate, să nu  ridici glasul, să  fii foarte atent la ce se întâmplă în juru-i și… mai ales să îi dai dreptate și să te retragi întotdeauna repede și cât mai neobservat”. Diform fizic,  duplicitar prin însăși structura sa nativă, își face loc în lume prin discursul îngrijit, dar plin de capcane. Ostraticizat de natură, își smulge prin forță plăcerile vieții, monstrul crezându-se Don Juan, dar fiind în fond un violator de duzină. Viclean și  tenace în urmărirea scopurilor, deține o putere distructivă uriașă, fiabilă chiar și când personajul este pasiv. Sub ochii lui se petrec scene de o cruzime inimaginabilă (violul  Otiliei) la care asistă placid, pactizând cu răufăcătorii  printr-o indolență ostentația afișată. Trăiește într-o lume dominată de  principiul ”homo hominis lupus”, o lume din care sinceritatea, prietenia,  cinstea, corectitudinea, mila sunt excluse sau, mai grav, pervertite.  Crezul și lozinca instructorului de  partid este ”Puterea se hrănește din frică, tovarăși!” În aceeași  tagmă  intră și maiorul de securitate Mahalu, un limitat mintal vehiculând  în cercul strâmt al pancifelor. Își dirijează cu viclenie reacțiile ciudate ale psihicului său extrem de labil spre atingerea scopurilor sale mizantropice. Pentru el, Eugen Boca este periculos deoarece utilizează, în alt mod, arme asemănătoare: ”Ai inventat metoda mișelească  de a sabota o indicație cu altă indicație!… De  asta ești periculos, bă: fiindcă ești deștept!… Te-ai pus la punct cu ideologia, ca să știi de unde  să o apuci și să dai cu ea de pământ!” Mahalu se dovedește în fond un tip retractil, al cărui curaj este viabil doar prin frica celor din jur. În aceeași linie se situează și ceilalți slujitori, mai mult  sau mai puțin fideli  ai opresiunii, de la Hagea sau căpitanul Costin până la marele Bujor. Această scabie  socială  nu ține cont de  vârstă sau sex. Saveta se degradează din interes, Sica din frustările îndurate, Cornelia din viciul nimfomaniei. Ultima ”făcea parte din  acele femei care în viața cotidiană baletau superb pe muchie de cuțit, dar care nu de puține ori, cu un singur gest, insuficient controlat, își disipau aura de nevinovăție căzând dizgrațios într-o parte sau alta, provocând instantaneu dezgust sau, după caz, atracție animalică”. Politrucii  și  sicofanții adâncesc maladia socială care naște monstruoase scene ionesciene: joaca nevinovată a unor senilizați de-a guvernul este luată de bună  și ”lotul” este  anchetat și condamnat;  un țăran care să fie arestat căci nu are somn  nici uzând de băutură.

O astfel  de  lume  s-ar scufunda total în  infern dacă n-ar exista și forțe care  să instituie un echilibru salvator. Grigore Boca, personaj excepțional conturat, credibil este un Moromete (asociația se impune  de la sine) mai energic în gesturi și decizii, mai iute în replici, mai  coroziv în ironie. Moromete încerca să tempereze nebunia unei lumi, Grigore o atacă agresiv, cu o cutezanță ce presupune asumarea unor riscuri cu consecințe fatale. Moromete avea un prieten pe măsură, Cocoșilă, în vreme ce Grigore pare solitar pe câmpul de bătaie. Pare doar, pentru că există și alte  prezențe cu fraza acidă. Fedosia Mavrichi, de pildă, agasată de tovarășele cu munci de răspundere, le dă replici șocante,  strălucitoare prin ironie și adevăr, dar care  îi vor pregăti un sfârșit tragic. De mare efect este  întreaga maieutică pe care o desfășoară Grigore convingându-l pe Eugen de ce trebuie să-l intereseze soarta unei cumnate de moralitate îndoielnică. Mare meșter în prepararea vinului Grigore îi dă prilej naratorului să aștearnă două pagini excelente de  oenologie populară. La nivel social, personajul  ”trăia de-o viață ca un linx: permanent la pândă, gata să atace  dacă era provocat și întotdeauna atacând, ca să se apere”. Reprezintă, cu  mintea sa ascuțită, cu mobilitatea inteligenței, cu memoria sa vie un depozit de înțelepciune,  concretizat în vorbe memorabile: ”Las că-i bună și sperietura:  îți pune sângele în mișcare” ; ”Băutura este  lăsată de la Dumnezeu pentru suflet, nu pentru făcut mațul chișcă”.

Este evidentă descindența  din Creangă,  certificată prin umor și ironie transpuse  într-o vorbire slobodă și flagelatoare. Moșneagul acesta ”cam sărit”  este un reper uman,  reprezintă normalitatea în raport cu  o lume intrată  în absurdă și periculoasă ebuliție. Nepotul său, Andrei Boca parcurge cu naivitate treptele devenirii, deși urăște să rememoreze situațiile când se  dovedise ridicol ori stupid. Uneori întruchipează perfect puberul derbedeu și inteligent. Alteori are  accese de maturizare încercând să-și explice  evenimentele  ce se  derulează în jurul său.  Evreul Oighenstein sau casierul gării ilustrează farmecul personajelor episodice excelent  prinse de un  condei talentat. Aforismele sporesc valoarea scrierii:”Când conducătorii mănâncă sărat, poporul suferă de sete”. Multe dintre ele reliefează atitudini:”A ajuns pacea mai periculoasă decât războiul”( Eugen Boca); ”Frica  noastră ne este mai folositoare decât iubirea” (Mahalu) .

Bocetul unei țigănci  este prins într-un superb  pasaj de superioară literatură:”Exprimată  instinctiv melodios, dar mult prea ostentativ, durerea lor năpustită peste verdele crud ce  învârsta valea și dealurile până departe, nu îl irita ca în alte dăți. Primitivă și pură  prin lipsa de inhibiții  a durerii exprimate, strania melopee i se păru  emblematică, dar și necesară pentru purificarea oamenilor în mijlocul cărora se zbătea”. În schimb poreclele unor personaje stârnesc ilaritate:”… Rapăn! … Pupăcapră!  Chindras…! Bleagă…, Dindirică, Tiriplici, Dusu!… Pârlici, Zaverică, Pârțlung… și… ha, ha,  Bursuc: regândirea <<ființării indivizilor>>.. de către comunitate”.  Romanul ”Impostorul” transfigurează fapte semnificative  purtând  pecetea  verosimilității. Senzaționalul  bine dozat  asigură un plus de  interes pentru  lectorul avizat și o modalitate  pentru  ca și cititorul tânăr să fie stârnit din comoditatea sa.

  VIOREL  SAVIN: ” <<Impostorul…>> l-am scris și rescris  de  cinci ori”  (dintr-un  interviu  cu Viorel Savin realizat de Ion Fercu, în „Deşteptarea, nr. 8251, 19 oct. 2018 )

 

 

 

Distribuie articolul!