ARTICOL DE PROF. ARISTOTEL PILIPĂUȚEANU, ONEȘTI
Un roman la a treia ediție în actualele vremuri invadate de abundența tipăriturilor este, fără îndoială, un roman de succes. După editurile ”Raluca” din Buzău, în 2009, ”Dacia XXI” din Cluj în 2011, o altă editură, ”Tipo Moldova” din Iași, în 2012 contribuie la difuzarea pe o vastă arie teritorială a cărții ”Impostorul (Arta înfrângerii de sine”) de Viorel Savin. Valoarea lucrării este confirmată de acordarea Premiului Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău și a Premiului de excelență ”Liviu Rebreanu”.
Ceea ce captează prioritar atenția cititorului este compoziția. Romanul este un ”text – babilon” structurat prin jurnale, corespondență între persoane cu viziuni deformate de interese meschine sau oneste, fișe, precum și peste 100 de note finale. Aceste ultime note constituie ele însele un roman cu întâmplări senzaționale, tragice sau umoristice, cu eroi supuși unor evoluții surprinzătoare sau degradării până la stadiul de animalitate. Deși derularea faptelor care stimulează reflecții și speculații incitante cuprinde numai 11 zile (4 – 11 mai 1953), romanul transfigurează un deceniu de obsesii care tulbură existența unei țări întregi pentru multă vreme.
Ca strălucit dramaturg, autorul stăpânește perfect arta dialogului prin care caracterizează indirect personajele și sugerează atmosfera tensionată până la absurd a epocii. Uzează de indicații camilpetresciene pentru a indica jocul aproape scenic al protagoniștilor, dar mai ales pentru a le exterioriza complicatele trăiri lăuntrice. Stilul dramatic, perrpetuu prezent, dă senzația unei uriașe piese de teatru, sau, mai oportun spus, un bun scenariu cinematografic în căutare de regizor bine inspirat.
Eroii romanului viețuiesc într-o lume dezaxată, tulburată până la absurd, dominată de spaimă și teroare. Presiunea regimului comunist este covărșitoare. Eugen Boca, directorul Școlii din satul Dealul Corbului, a devenit expert în perceptarea fricii încă de la distanță, specializare dobândită pe frontul antisovietic. Nu reușește să închege un dialog constructiv nici chiar cu cel mai apropiat prieten, preotul Silviu Nicorescu. Stânjeneala și tăcerile născute între dânșii le amorțesc limbile. Un tartor de la județ, Sergiu Ene îl tratează pe învățător drept slugă dinainte arvunită. Până și șoferul acestuia îl trimite să-i aducă o ploscă de apă. Șirul unor asemenea umilințe care îi rănesc demnitatea de intelectual onest este nesfârșit, convingându-l că după ”eliberare” a ajuns să trăiască o viață mai periculoasă decât cea de pe front. Moștenirea paternă, oțelita mândrie țărănească și cultura dobândită prin studiu trudnic îi sunt erodate de sentimentul propriei inutilități într-o lume care nu i se potrivește. Încercarea de adaptare îl umple de silă. Rescrierea unei piese de teatru pe linia ideologică este un gest pervers de exorcizare a prezentului trăit. Suspiciunea la primirea unui plic, instrument provocator al Securității, naște o chinuitoare cazuistică în care mintea sub imperiul fricii lucrează la cea mai înaltă tensiune. Se simte în această lume întoarsă pe dos, un impostor și calea de adaptare pe care este silit s-o accepte îi dovedește că înfrângerea de sine este o artă extrem de complicată.
Antitetic la Eugen Boca, instructorul de partid Tudor Vruciu ”înfiora neliniștitor oamenii din jur. Căci gesturile lui mai aveau ceva de pisică la pândă, ca o pregătire de atac iminent; ceva care te determina să nu faci la rându-ți gesturi precipitate, să nu ridici glasul, să fii foarte atent la ce se întâmplă în juru-i și… mai ales să îi dai dreptate și să te retragi întotdeauna repede și cât mai neobservat”. Diform fizic, duplicitar prin însăși structura sa nativă, își face loc în lume prin discursul îngrijit, dar plin de capcane. Ostraticizat de natură, își smulge prin forță plăcerile vieții, monstrul crezându-se Don Juan, dar fiind în fond un violator de duzină. Viclean și tenace în urmărirea scopurilor, deține o putere distructivă uriașă, fiabilă chiar și când personajul este pasiv. Sub ochii lui se petrec scene de o cruzime inimaginabilă (violul Otiliei) la care asistă placid, pactizând cu răufăcătorii printr-o indolență ostentația afișată. Trăiește într-o lume dominată de principiul ”homo hominis lupus”, o lume din care sinceritatea, prietenia, cinstea, corectitudinea, mila sunt excluse sau, mai grav, pervertite. Crezul și lozinca instructorului de partid este ”Puterea se hrănește din frică, tovarăși!” În aceeași tagmă intră și maiorul de securitate Mahalu, un limitat mintal vehiculând în cercul strâmt al pancifelor. Își dirijează cu viclenie reacțiile ciudate ale psihicului său extrem de labil spre atingerea scopurilor sale mizantropice. Pentru el, Eugen Boca este periculos deoarece utilizează, în alt mod, arme asemănătoare: ”Ai inventat metoda mișelească de a sabota o indicație cu altă indicație!… De asta ești periculos, bă: fiindcă ești deștept!… Te-ai pus la punct cu ideologia, ca să știi de unde să o apuci și să dai cu ea de pământ!” Mahalu se dovedește în fond un tip retractil, al cărui curaj este viabil doar prin frica celor din jur. În aceeași linie se situează și ceilalți slujitori, mai mult sau mai puțin fideli ai opresiunii, de la Hagea sau căpitanul Costin până la marele Bujor. Această scabie socială nu ține cont de vârstă sau sex. Saveta se degradează din interes, Sica din frustările îndurate, Cornelia din viciul nimfomaniei. Ultima ”făcea parte din acele femei care în viața cotidiană baletau superb pe muchie de cuțit, dar care nu de puține ori, cu un singur gest, insuficient controlat, își disipau aura de nevinovăție căzând dizgrațios într-o parte sau alta, provocând instantaneu dezgust sau, după caz, atracție animalică”. Politrucii și sicofanții adâncesc maladia socială care naște monstruoase scene ionesciene: joaca nevinovată a unor senilizați de-a guvernul este luată de bună și ”lotul” este anchetat și condamnat; un țăran care să fie arestat căci nu are somn nici uzând de băutură.
O astfel de lume s-ar scufunda total în infern dacă n-ar exista și forțe care să instituie un echilibru salvator. Grigore Boca, personaj excepțional conturat, credibil este un Moromete (asociația se impune de la sine) mai energic în gesturi și decizii, mai iute în replici, mai coroziv în ironie. Moromete încerca să tempereze nebunia unei lumi, Grigore o atacă agresiv, cu o cutezanță ce presupune asumarea unor riscuri cu consecințe fatale. Moromete avea un prieten pe măsură, Cocoșilă, în vreme ce Grigore pare solitar pe câmpul de bătaie. Pare doar, pentru că există și alte prezențe cu fraza acidă. Fedosia Mavrichi, de pildă, agasată de tovarășele cu munci de răspundere, le dă replici șocante, strălucitoare prin ironie și adevăr, dar care îi vor pregăti un sfârșit tragic. De mare efect este întreaga maieutică pe care o desfășoară Grigore convingându-l pe Eugen de ce trebuie să-l intereseze soarta unei cumnate de moralitate îndoielnică. Mare meșter în prepararea vinului Grigore îi dă prilej naratorului să aștearnă două pagini excelente de oenologie populară. La nivel social, personajul ”trăia de-o viață ca un linx: permanent la pândă, gata să atace dacă era provocat și întotdeauna atacând, ca să se apere”. Reprezintă, cu mintea sa ascuțită, cu mobilitatea inteligenței, cu memoria sa vie un depozit de înțelepciune, concretizat în vorbe memorabile: ”Las că-i bună și sperietura: îți pune sângele în mișcare” ; ”Băutura este lăsată de la Dumnezeu pentru suflet, nu pentru făcut mațul chișcă”.
Este evidentă descindența din Creangă, certificată prin umor și ironie transpuse într-o vorbire slobodă și flagelatoare. Moșneagul acesta ”cam sărit” este un reper uman, reprezintă normalitatea în raport cu o lume intrată în absurdă și periculoasă ebuliție. Nepotul său, Andrei Boca parcurge cu naivitate treptele devenirii, deși urăște să rememoreze situațiile când se dovedise ridicol ori stupid. Uneori întruchipează perfect puberul derbedeu și inteligent. Alteori are accese de maturizare încercând să-și explice evenimentele ce se derulează în jurul său. Evreul Oighenstein sau casierul gării ilustrează farmecul personajelor episodice excelent prinse de un condei talentat. Aforismele sporesc valoarea scrierii:”Când conducătorii mănâncă sărat, poporul suferă de sete”. Multe dintre ele reliefează atitudini:”A ajuns pacea mai periculoasă decât războiul”( Eugen Boca); ”Frica noastră ne este mai folositoare decât iubirea” (Mahalu) .
Bocetul unei țigănci este prins într-un superb pasaj de superioară literatură:”Exprimată instinctiv melodios, dar mult prea ostentativ, durerea lor năpustită peste verdele crud ce învârsta valea și dealurile până departe, nu îl irita ca în alte dăți. Primitivă și pură prin lipsa de inhibiții a durerii exprimate, strania melopee i se păru emblematică, dar și necesară pentru purificarea oamenilor în mijlocul cărora se zbătea”. În schimb poreclele unor personaje stârnesc ilaritate:”… Rapăn! … Pupăcapră! Chindras…! Bleagă…, Dindirică, Tiriplici, Dusu!… Pârlici, Zaverică, Pârțlung… și… ha, ha, Bursuc: regândirea <<ființării indivizilor>>.. de către comunitate”. Romanul ”Impostorul” transfigurează fapte semnificative purtând pecetea verosimilității. Senzaționalul bine dozat asigură un plus de interes pentru lectorul avizat și o modalitate pentru ca și cititorul tânăr să fie stârnit din comoditatea sa.
VIOREL SAVIN: ” <<Impostorul…>> l-am scris și rescris de cinci ori” (dintr-un interviu cu Viorel Savin realizat de Ion Fercu, în „Deşteptarea, nr. 8251, 19 oct. 2018 )