80 de ani de la memorabilul: „Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!”

80 de ani de la memorabilul: „Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!”

În  noaptea de 21 iunie, la ora 24, s-au împlinit 80  de ani de cînd, dintr-un vagon al unui tren militar aflat în gara orașului Piatra Neamț, în 1941 s-a dat binecunoscutul ordin: „Ostași, vă ordon, treceți Prutul!ˮ, în urma căruia Armata Română a declanșat operațiunile pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de sub ocupația sovietică.

Întîmplarea face să fi găsit zilele acestea un text de o mare frumusețe și încărcătură emoțională referitor la drama Basarabiei din anul anterior… 28 iunie 1940, scris de părintele Paul Mihail în ziarul „Moldovaˮ, Iași, 29 ianuarie 1941 și intitulat

„Au rămas în Basarabia…

Evacuarea Basarabiei după «cedare» s-a făcut în mod fulgerător. Îndeosebi Chișinăul a trebuit să fie evacuat în cîteva ore, pentru a nu fi surprinși de năvălitori. Fiecare refugiat a lăsat bunuri materiale, uneori părinți, soția și copiii. Jalea și amărăciunea era mare.

Iar cu cei ce se refugiau pleca o stăpînire românească, dar nu și o cultură națională și o religie creștină de două mii de ani.

Urmele trecutului românesc de veacuri, așezăminte creștine de sute de ani și bogăția sufletului poporului și a pămîntului au rămas acolo.

Au rămas cetățile de-a lungul Nistrului: Cetatea Albă, Tighina, Soroca și Hotinul ca să mărturisească Cerului că pînă acolo s-a întins stăpînirea moldovenească încă din veacurile de întemeiere. Înfipte în malurile Nistrului, vor străjui mereu umbrele mari ale trecutului, sub zidurile cărora ei au luptat. Vor spune aceste cetăți povestea neamului moldovenesc, de voievozii Ștefan cel Mare, Ioan cel Cumplit, de eroii și pîrcălabii lor. Pietrele lor vor glăsui de genovezi, greci, turci, tătari, cazaci, suedezi, ruși și moldoveni cari și-au împletit istoria cu numele lor.

Au rămas vechile așezăminte ale credinței creștine, mănăstiri și biserici. Au rămas catedrale și peșteri în stîncile Nistrului, ca să mărturisească vechimea creștinismului. Mănăstirile și bisericile pline cu odoarele sfinte, ale artei creștine, icoane, evanghelii, potire și cruci.

A rămas la Mănăstirea Căpriana mormântul primului mitropolit al Basarabiei, Gavriil Bănulescu, ca să mărturisească identificarea sa cu poporul păstorit, în biserica zidită de Petru Rareș. Că va veni vremea cînd se va scula ca să meargă cu soborul ca să sfințească noua Mitropolie.

A rămas Mănăstirea Curchi, giuvaierul așezat în codrii Orheiului, mărturia dărniciei răzeșilor și lăcașul cel prea iubit al credincioșilor.

A rămas Mănăstirea Hîrbovăț, păstrătoarea icoanei celei mai sfinte a Basarabiei, icoana Maicei Domnului făcătoare de minuni. Maica Domnului de la Hîrbovăț, care de o sută de ani a umblat în toate satele și cătunele basarabene, care a intrat în palate și în colibe, care a văzut atîta jale și pustiire, care știe pe fiecare după nume, va ruga pre Fiul său ca să scape pămîntul străbun de năvălirea cumpliților vrăjmași.

A rămas Mănăstirea Noul Neamț cu mormintele descălicătorilor călugări moldoveni, ca să vestească legătura tainică cu maica mănăstirilor moldovene, marea Lavra Neamț.

A rămas Mănăstirea Dobrușa, cea cântată de izvoarele ce o înconjoară, cu vechi călugări psalți și cu bogata-i bibliotecă.

Au rămas o mie și cîteva sute de biserici, unele din bârne de lemn, păstrătoare de antimise vechi, de cărți și manuscrise.

Au rămas răzeșii harnici și evlavioși, cu bogatul suflet și cu zapisurile vechi ascunse în podurile caselor.

A rămas doina noastră melancolică și plină de jale a codrenilor și plugarilor, ca să fie mîngâierea în ceasul cel greu.

Au rămas codrii și stepa Bugeacului, dealurile, râurile și izvoarele, crucile, fântînile și podurile, cu care s-a înfrățit moldoveanul și pe care le cântă în cîntecele sale.

A rămas Muzeul istoric-bisericesc, cel plin cu cărți vechi și manuscrise multe, comoara trecutului istoric-bisericesc al Basarabiei, cu documente, obiecte de artă și veșminte. Atîtea mitre arhierești, atâtea cărți și evanghelii îmbrăcate cu aur și argint, atâtea cruci vechi de chiparos, atâtea odoare și icoane! Cazania Mitropolitului Varlaam, Viețile Sfinților ale lui Dosoftei, Biblia lui Șerban Cantacuzino, Mărgăritarul Sf. Ioan Gură de Aur, Evanghelii, manuscripte românești și slavone, grecești și rusești.

Au rămas Arhivele Statului și ale Mitropoliei, cu rarele documente voievodale de la Ștefan cel Mare, dosare cu actele familiilor moldovene, procese de judecăți și acte privitoare la organizarea și administrarea Basarabiei.

Au rămas toate tipăriturile românești, pe care suflete mari le-au tipărit în veacul trecut de stăpînire străină.

Au rămas crucile eroilor români luptători pentru eliberarea Basarabiei, au rămas cavouri și inscripții în marmoră cu caractere latine în cimitirul bisericii de la Rîșcani.

A rămas patriarhul bisericii basarabene, iconom mitrofor Constantin Popovici, tatăl sufletesc al tuturor preoților ce au trecut pe sub mâna sa timp de patru decenii. În a noua decadă a vieții sale, a rămas ca să vestească cuvîntul Domnului și să fie stâlpul văzut al credinței creștine.

A rămas apostolul săracilor și al orfanilor, părintele Vasile Guma, cel prea cunoscut în toată Basarabia. La măreața Catedrală a Unirei Basarabiei, glasul său răsună în mulțimea cea însetată după milă și ajutorul Domnului.

A rămas duhovnicul cel iscusit al preoților și norodului, iconom stavrofor Vasile Petică, cercetătorul textelor biblice și al sufletelor. În singurătatea sa de auster duhovnic, continuă să depene cronica vieții Basarabiei.

Au rămas atîtea documente, urme ale trecutului, ale vieții românești, ale sufletului moldovean, ale credinței creștine!

A rămas limba, dulcea limbă moldovenească, a cântecului, a vorbirei și a rugăciunii săteanului.

A rămas pământul plin de holde, de grădini, de pomi, de podgorii, de stupi și păduri.

A rămas Dumnezeu…

Și în ziua cea mare a Neamului, tot ce-a rămas vor veni să se închine Învierei pe care o va face Domnul «ca să ne bucurăm și să ne veselim într-însa»ˮ.

 

Cred și îmi doresc cu tărie că o să apucăm și noi Ziua cea mare a Neamului românesc, cînd Prutul nu va mai fi hotar.

 Articol  semnat de  Doctor în istorie  Elena Chiaburu,  Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” Iași

 

 

 

 

Distribuie articolul!