Scara lu’ Alecsandri

 

Băgatu-m-a în samă domn’ profesor Ioan Dănilă așa că, la început de cireșar 2019, am fost poftit să fiu de față la “Alecsandriada” ediția a III-a. Drept pentru care, pe la prânzul ăl mare, al zilei de joi 6 iunie, am purces, din vatra satului Cașin, către reședința de județ. Și cum îi stă bine unui om de rând ca mine, am ajuns mai devreme, așa că pune-te pe stat Costache. Asta și pentru că programul s-a schimbat și  prezentarea piesei de teatru “Vârciorova. Carantină“ a fost inversată cu festivitatea de la statuia bardului. Și a stat subsemnatul zi dă vară până-n sară și a stat…

Într-un târziu, am văzut un jurnalist băcăuan că s-a așezat pe una din băncile Pieței Tricolorului, fapt ce m-a determinat să prind ceva curaj. Curând după aceea am căpătat chiar certitudini, văzându-l pe domnul Dumitru Brăneanu, președintele Filialei Bacău a Uniunii  Scriitorilor  din România, venind agale dinspre Teatrul Bacovia. De altfel, dumnealui m-a și învrednicit cu atenție.

– Ce faci domn’ Tudose?

-Ei și eu, ca omu’ de la țară… M-a invitat domn’ profesor Dănilă și iată-mă-s!

– S-au cam încurcat treburile, că oamenii de la teatru au zis nu știu ce…. și asta-i…

– Se întâmplă! Numai cine nu organizează evenimente nu știe ce și cum.

– Da’ iată că vin!

Printr-un colț al spațiului cu caldarâm tocit de vreme și nebăgat în seamă de cine trebuie, pătrundeau oamenii de litere. Chiar și pentru mine era clar despre cine-i vorba. Se vedea pe dumnealor că sunt simțitori, distinși, erau de acolo din scrierile clasicilor, ce mai!

În frunte, două distinse septuagenare purtau cu grijă și considerație multă o minunată jerbă de flori. Eu nu văzusem prea multe la viața mea dar sigur, una de așa dimensiuni, nu. Am priceput și eu că trebuia să fie cumva pusă la statuie și ca atare am privit mai atent obiectivul respectiv. Văleu da’ ce înaltă-i! Cred că o pun jos la soclu. Pentru că văzusem o scară adusă de un tânăr voinic din Casa de Cultură mi-am schimbat cumva părerea. Amfitrionul, mai mult decât prins cu organizarea, m-a cadorisit totuși cu următoarea replică:

– Aaaaa… domn Tudose… Obârșia Mioriței…Cașinul…. Bine ați venit!

– Să trăiți domn profesor și să vă iasă toate bine!

– Mulțumesc, mulțumesc!

Au urmat apoi ceva discuții între domnia sa și domnul  Dumitru Brăneanu.

-Așa! Ia să vedem, avem scară?

– Da uite-o aici! Răspunde domnul Brăneanu, arătând spre obiectul cu trei segmente.

– Păi hai s-o  așezăm lângă statuie!

Între timp, m-am băgat și eu în vorbă cu solidul ce adusese scara, exprimându-mi scepticismul despre stabilitatea ei și că, Doamne ferește, ce alunecoasă e suprafața din partea de sus a statuii. Insul, mai înainte nenumit, mi-a răspuns la întrebarea mea tangențială, dacă el se urcă?

– Nici vorbă, eu ?… (Văleu, mâinile la urechi!)

M-am întors cu 180 de grade, cât să aud continuarea discuției dintre cei doi scriitori și să văd cum încercau să ridice scara aceasta, chiar din aluminiu fiind, era destul de grea. Telescopica creație, având trei segmente, a fost greu de întins și mai apoi, foarte greu de sprijinit pe spatele imensului monument, pentru că în față trebuia să fie jerba.

– Și cine se urcă măi Ioane? Că eu sigur nu! Îl întrebă și-l asigură totodată domn’ Brăneanu pe domn’ Dănilă.

– Eu mă urc! Vine răspunsul senin, precum cerul, atunci când se vede Ceahlăul baciului Udrea, tocmai de la Obârșia Mioriței.

WOW!

Am făcut ochii roată și nu am văzut pe nimeni mai puțin în vârstă decât mine așa că am rostit ca o curgere de apă  în care crește păstrăvul, cum că mă urc eu.

– Vai, mulțumesc domnule Tudose! Ne-ați salvat, a  rostit trebnicul truditor Ioan Dănilă întru’ menținerea moștenirii lui Alecsandri, gratulându-mă anticipat.

Am luat capetele jerbei, cu frumoase flori înșiruite cam pe 5 – 6 metri liniari și… 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11. Bă’ da’ se hâlțână rău scara asta mi-am zis eu,  după ce am parcurs treptele numărate anterior. Făcută să fie flexibilă cumva, respectiva creație tehnică o simțeam îngrozitor după ce am parcurs și cel de al doilea segment. Nici vorbă să mă întorc însă. Să mai fi fost vreo 4-5 trepte până se termina scara și am simțit ceva ce nu știam a avea în dotare. Trebuia să pășesc cu piciorul drept iar respectiva parte componentă a trupului meu se bâțâia ca și scara. Cei de jos vorbeau, vorbeau și chiar râdeau. Eu parcă ”târam șura după mine”… Mi-am văzut degetele de la mâini, albite de atâta strâns, pe treptele blestemate de acum. Am ajuns la ultima, cu chinuitele falange, dar degeaba, mai era aproape un stat de om până la gâtul cu pricina. M-am mai târât oleacă, oricât ar părea de paradoxal, pe verticala scării dispusă la 80 de grade. Odată cu târâișul ăla a venit și un gând cum că, dacă scara s-ar deplasa un pic, pe rotunjimea umerilor, cum ar fi fost normal de altfel, m-aș zdrobi pe caldarâmul de care tocmai zisesem că – i învechit.

Jos, cei care chipurile țineau scara să nu ,,joace”, se încinseseră la vorbă și erau cuprinși de voie bună așa cum am mai zis.

………………………………………………………………………………………

Ajuns la gâtul de care trebuia să atârn florile ce căpătaseră și ele greutate, m-am îngrozit cât de gros era acesta, eu trebuind să mă sprijin pe ante – penultima treaptă, pentru a ajunge la grumazul respectiv. Am privit de sus, cum cele două ciocuri, pe care o astfel de scară le are, pentru a se înfige într-o suprafață de lemn ori zidărie și care făcute tocmai pentru a da aderență, invenției respective, aici erau de fapt reversul acesteia. Mi-a fulgerat prin minte sau ce mai adăposteam eu atunci în cap, că adunate cele două puncte de contact totalizau cu indulgență, doi centimetri pătrați. M-am prins de gâtul lui Alecsandri dar mi-am mai văzut încă odată micimea, căci nu-l puteam cuprinde cu mâinile tremurânde.

Și parcă nu era de ajuns, dar am mai constatat, tot acolo, că nu legasem de jos cele două capete ale jerbei. Cu o mână, sau mai degrabă nu știu cum, le-am împletit cumva. Golit de sentimente, dar cu unele simțiri la paroxism, știu că mă încerca ceva cumva mai lumesc, dacă împletirea respectivă nu ține și se vor împrăștia florile la picioarele lui Alecsandri?

………………………………………………………………………………………

Am reușit, prin nu știu ce minune, să petrec înșiruirea de flori pe după gâtul bardului împietrit. Mai știu că am călcat apoi de-a-ndăratelea treaptă cu treaptă și am atins din nou pământul în poziție verticală lângă soclul ce nu îmi va mai găzdui sigur numele, nici pe el și nici prin preajmă.

-Mulțumesc domn’ Tudose, salvatorul nostru! Eroule!

Da’ de unde știa domn’ Ioan Dănilă că doar acolo sus fusesem numai eu, ghirlanda  și  scara?

Lumea bună făcea fotografii, am stat și eu la una, mai apoi tot de-a-ndăratelea sau cu spatele la privitori, am plecat. Și ce-am mai plecat învârtindu-mi-se toate cele patru roți de la ,,trăsură”.

Pe drum, după ce creierul a început să se oxigeneze m-au prins și altfel de gânduri așa încât tot în mintea-mi ostenită s-a înfiripat chiar și un dialog:

– Dar cu ce ți-am greșit geniule?

–  Văd că ai uitat de ,,Gâlceava Mioriței”!

– Da, dar mi se părea că balada atârnă cam mult către baciul vrâncean, către Soveja, chiar și acum, după atâtea veacuri, tot baciul moldovean era cel mai nepăstuit.

–  Ei, si?

– Păi după gâlceavă ne-am împăcat. Ba chiar ne-am împrietenit urmașii celor trei baci și am ctitorit împreună monument de cultură populară în singurul loc de pe harta geografică a României, unde se întâlnesc ținuturile celor trei personaje din balada populară Miorița.

– Și în vatra satului ce ai zis despre cele douăsprezece pagini lipsă din jurnalul prietenului meu  Alecu Russo?

– Tot așa spre dreaptă știință am pomenit că acolo se descria vizita călugărului de la Cașin la cel pe nedrept surghiunit în valea Șușiței.

– Și dealul Dolca din Ceahlău?

– Știi mărite, tot în linie dreaptă, la 10 kilometri de vatra satului Cașin, se află dealul Dolca  iar în satul de acolo, Buciumi locuiesc mulți oameni cu numele Udrea și unii mai au oi încă.

– Te-ai legat nu numai de gâtul ci și de locul meu de naștere.

– Aflând că medelnicerul Alecsandri și mama dumitale Elena, ”grea” cu geniul pastelului românesc, a fugit din Bacău de frica domnitorului Ipsilanti către munți, am presupus că aceștia erau munții Cașinului unde se află Obârșia Mioriței.

– Nu ți-a plăcut nici traducerea făcută de mine după jurnalul scris în franceză a lui Alecu Russo?

– Ba da, am lăudat ca toți participanții harul tău și darul ce ni l-ai făcut prin această lucrare.

– Atunci ține minte poți să vorbești de Miorița ba chiar te poftesc s-o faci dar să nu te mai legi și să nu mai sari la gâtul meu și mai ales ține minte SCARA!

Mi-au fugit din cap toate gândurile pentru că am ajuns acasă, pe ulița porților de lemn cu trei stâlpi și acoperiș. Ce bine e de mine că pot vorbi fără opreliști la garduri, despre porți.

  În foto, Constantin Tudose

Până de curând, nu spusesem nimănui pățania mea cu  SCARA. La îndemnul domnului profesor  Ioan Dănilă, o aduc la cunoștința celor ce ar vrea să știe, acum, când turmele  din baladă  sunt în creasta  munților Carpați,  de unde vor coborî în preajma Sfântului Dumitru  spre luncile și bălțile  binefăcătoare.       Constantin Tudose