Fugara

Motto: Actriței Monalisa Basarab (în foto), fată zvâcnitor de tânără, fată dulce de frumoasă, fată mângâietor de blândă, dar care nu ascultă povețele bătrâne…, iar de aceea nu mă sperie că nu îi este teamă de coronavirus și de nimic, ci pentru că nu îi este teamă de limitele omului…! 

Fugara… Of…! Vine la trap, dispare la trap. Ne ajunge din urmă, ne lasă în urmă zilele noastre, ceasurile noastre, secundele noastre, pe noi, urmele noastre, gândurile noastre, umbrele noastre…! E toamna! Fugara…! Se scurge anarhic lumea, fără ordine, fără să se aleagă, în ultimele toamne gângania asiatică o înșfacă. Flămânde și-au stârnit capriciile și mișună gângania asiatică, nu știe să se oprească, e nebună, e fugară și ea, e urâtă, e sângeroasă, nesătulă, rade tot, îngălbenește, usucă, răvășește și cui îi ia sufletul nu mai are parte nici de tradiția și ritualul înmormântărilor.

Eu scriu pentru tine, Monalisa. Tu nu crezi, tu ești fragedă ca firul ierbii, tu iubești viața ca soarele oceanul, tu iei viața în piept ca șoimul cerul, dar gângania e umflată, spână, fioroasă și ne-ndurătoare, nu iubește nimic, strânge la piept iadul, gângania…, eu scriu pentru tine Monalisa…, tu nu crezi în gânganie, dar dacă n-ar exista dracul, care-ar mai fi sensul grijii de noi a Lui Dumnezeu?!

Toamna…! Fugara…! Toamna lugubră a lui 2021…! Vai de cocorul cu aripa ruptă, vai de ciocârlia fără putere, vai de rândunica pierdută de ai ei…, vai de orfanii toamnelor anilor din urmă, ne mor părinții, ne sunt duși goi în saci, fără noi în urma lor, preoții le citesc fișe medicale în loc de pomelnice, prăpurica din sicriu e udată cu spirt și clor în loc de vin, pe năsălii se pun măști, nu pomeni…, ni se îmbolnăvesc dramatic fiii, umplem morgile pe muchii, ne-a învins gângania asiatică, parcă binevenită din infern și confortabil instalată pe bucata de lut fugar și el prin univers…!

Eu scriu pentru tine Monalisa, căci tu nu crezi și eu îți port de grijă…! Toamna…! Fugara…! Nu mai are ce să se usuce, e totul cenușă, oamenii s-au preschimbat din corpuri vii cu înger în ei în corpuri sleite de puteri, fugărite din urmă, respinse din față, neînsuflețite înainte de a muri…! Omul frumos nu-i mai seamănă Lui Dumnezeu, s-a mascat, parcă pleacă la furat. Omul frumos nu are portmoneul greu ca sufletul său plin de griji, de spaimă, de neputință, de singurătate.

Toamna, fugara… întrece fulgerul, tunetul, gândul și clipa nevăzută, nevenită, neplecată pe rând căci pe amândouă le face deodată…!

Ce s-a ales din noi în ultimele toamne nebune?! Ca și cum gângania asiatică nu ne-ar fi chinuit cu infernală cruzime și-au mai și bătut barbar joc de noi tartorii politici, oribili! Așteptăm toamna cu nădejdea că gângania își dă ortul într-o zi, dar zadarnic așteptăm, așteptăm iarna ca torentele albe să o-nghită, dar degeaba așteptăm, așteptăm primăvara să o astupe florile, iarba și soarele, însă gângania venită din iatacurile întunecate ale pământului s-a adaptat, se îngrașă, se multiplică și ucide, așteptăm vara ca focul să o carbonizeze, dar ne arde pe noi și ne aruncă în focul celălalt gata arși…!

Ce să mai facem?! Toamna…! Fugara…! Ne-am săturat de ea, mierea strugurilor ei topită din soare e amară, sevele înmiresmate ale pământului, scurse prin butuc bătrân și nobil nu mai e înveselitoare, nucile sunt încuiate, gutuile găunoase, au putrezit roadele României pe câmpul pârloagă nu le-a avut nimeni de grijă, ministrul agriculturii nu știe cum e o piață, prim ministrul nu știe cât costă pâinea, viceprim ministra nu știe punctele cardinale și câți ani are…, mulți dintre boșii treziți bogați nu știu care le e țara…, mai sunt multe de spus, dar drept să spun mi-e frică să nu mă închidă, că acum e mai primejdios ca pe timpul lui Ceaușescu, un înger pe lângă vopsiții anticomuniști de azi – nu credeam că am să ajung să cred că satana de ieri e mai albă decât satana de azi…!

Ne-am săturat…, suntem mai bătrâni ca niciodată, suntem mai săraci ca niciodată, suntem mai singuri ca niciodată, suntem mai bolnavi ca niciodată, suntem mai putrezi ca morții din morminte, mai chinuiți ca osândiții de pe rug, ne uităm cu ochii goi la cei care ne obidesc, am ajuns de batjocura lor, suntem călcați în piciare, suntem storși de vlagă, suntem făcuți fărâme…!

Ne-am lua cu toamna fugară și-am dispărea să nu ne mai dibuie jivinele de pradă, lupii și vulpile…, am fugi unde fuge toamna, unde masca morții nu ne mai înădușă, unde pământul și gângăniile lui mușcă din toți, unde nu mai suntem hurducați pe tărgi prin spitale incendiate, unde pe nemernici îi satură Dumnezeu de prada de pe urma sinistraților…!

Toamna…! Fugara…! Deschide ușa, Monalisa, până dispare anotimpul eu vin la tine, eu bat la ușa ta și-ți aduc o frunză din copacul sufletului meu în care frunza s-a uscat de când așteaptă să o smulgi, să o pui la un colac, o cană de vin și-o lumânare pe care să le arunci în viscolul gândurilor mele, în singurătatea ce rănește, în veșnicia ce vindecă.

Deschide, Monalisa, toamna, fugara, mă aduce la tine, ea vine de neunde, ea pleacă neunde, mă aduce și mă duce cu ea, dar vreau să fac un popas la ușa ta, ca frunzele copacilor înfrigurați la subsuorile crengilor uscate. E tot ce mi-a mai rămas de făcut de când am lăsat amintirea noastră la Hanul lui Manuc, iar azi intrăm în niște căruțe cu coviltire pe poarta altui han cu proscriși într-o viață bolnavă de gânganie, într-o lume bolnavă de gânganie, într-o speranță bolnavă de gânganie…!

Îmi este dat, ca să nu pierd totul cu cei învinși, să îți aduc ție, Monalisa, în zilele toamnei bolnave a eșuatului, muribundului an 2021, decadent ca o cameră de tortură a timpului, ultima frunză din copacul meu uscat sub care viscolesc brumele ultimelor toamne fugare…!

Aurel V. ZGHERAN