O zi  fericită  din  viața  mea, lansarea  cărții ”Pecete de iubire”!

 

Articol  al profesorului Aristotel Pilipăuțeanu despre volumul  Lucicăi Mușat –  ”Pecete de  iubire”

 

Dedicată   soțului său, pictorul  Vasile Mușat, cartea de versuri a Lucicăi Mușat, ”Pecete  de iubire”, Târgu Ocna 2020, beneficiază de un cald cuvânt din partea  marelui  actor  Ion Dichiseanu. ”Nu există lucru mai frumos pe lume – notează celebrul actor, decât să cânți poezia înnălțând  laude iubirii de tot ceea ce ne înconjoară. Mai ales când versurile aparțin unui unui suflet nobil, care nu lasă deoparte nicio secundă emoția iubirii”. Fiecare poezie este un dar divin, fiecare strofă  o vibrație a sufletului. La rândul ei, prof. dr.  Victoria Huiban afirmă  despre acest ”jurnal poetic în culorile sufletului” că are un timbru sincer, pur,  ecouri romantice și ușoare inflexiuni filosofice. Ființă  privilegiată, care-și derulează existența la confluența dintre imaginar și realitate, Lucica Mușat transfigurează frumusețea amintirilor  și patosul unei mari iubiri, atingând  desăvârșirea androginică, într-o vastă claviatură de simțiri, exprimate elegiac, imnic sau gnomic. În fine, jurnalistul Adrian Artene, ținând cont de ambivalența talentului autoarei (care este și o remarcabilă pictoriță), admiră așezarea melancoliilor pe un șevalet imaginar și căutarea terapiilor funcționale, privind  vindecarea tristeților, în tablouri nocturne. Autoarea pune aur cuvintelor și transformă poezia în eficientă rugăciune. Cartea sa reprezintă o mărturie a iscusinței cu care pictează cuvinte.

Cu asemenea scrisori de recomandare, este imposibil să te  sustragi ispitei de a continua lectura. Fiecare din cele 53  de poeme  anunțate  încă de la început  este însoțit  de un tablou. Majoritatea acestor tablouri  sunt realizate de Vasile Mușat: peisaje venețiene, marine, silvestre, campestre, montane, urbane, rurale, estivale, hibernale, exotice, portrete și flori, foarte multe flori. Culorile chibzuit cumpănite, arta de a spațializa planurile, meticulozitatea redării detaliilor concurează fericit la  constituirea unei  veritabile galerii portabile. Câteva tablouri, în care se observă o distanțare  de celelalte prin generozitatea păstoasă a culorii și ignorarea  delimitărilor  exacte aparțin Lucicăi Mușat.

Tema esențială a volumului ”Pecete de iubire” de Lucica Mușat  este, desigur, erosul.  Vocabula care concentrează întreaga sinteză a trăirilor  sentimentale este ”fericire”, cu o frecvență  prodigioasă  în numeroase poeme. Din păcate, fericirea este resimțită mai mult ca o absență, determinată de o dragoste neîmplinită sau stinsă în cenușa anilor trecuți. Nostalgia iubirii pierdute smulge lacrimi bacoviene: ”Mai  tristă este azi odaia, / Aud cum picură, afară, / De-a lungul străzilor, / Grea, ploaia.” Zguduit de chinuitoare  contorsiuni, sufletul depășește  cotele de anduranță: ”E mult  prea multă deznădejde, / Rana-i adâncă și mă doare”. O dulce melancolie este provocată de cernerea inexorabilă a timpului: ”Trăim în fiecare zi, câte puțin, / Un dar, o nepăsare, o necredință”. Versuri de factura: ”Cum se mai scurg anii ! / Ce scurt e firul vieții! / Și timpul ce se-ngână / Peste o sită  ce tot cerne” amintesc de sfâșietoarea clamare horațiană ”Labuntur ani, Postume! Postume”. (”Alunecare a anilor, Într-adevăr, ești într-adevăr”). Pe  un palier existențial superior, este deplânsă fragilitatea ființei umane, supusă vitregiilor de tot felul: ”În  ape repezi curgând /  Sunt doar o frunză pe val / Alunecând, alunecând” (ultimul vers, încărcat cu  valențe sonore  extrem de sugestive, devine refren al poemului). În contrapondere cu aceste surse de marasm, ni se oferă sfaturi utile în poezia ”Zâmbește!” Interesantă este încercarea de autodefinire prin varii soluții pentru întrebarea clasică, laitmotiv poem ”cine sunt în astă lume?”: gând neștiut,  râsu – plânsu,  văzduh nemărginit, apa lină a unui val, lacrimă de stea… Dar curiozitatea aceasta, cu reflecții filosofice, merge și mai departe, eul liric dorind să descopere și identitatea sufletului pereche, pe care îl  bănuiește a fi o boare cu inimă fierbinte, cântecul nopților pustii sau, poate, dorul închis în necuvinte. Ordonate, după titlu alfabetic poemele  abordează și alte teme ori motive: anotimpurile, maternitatea, prietenia, dumnezeirea. Poeta are o dotare sufletească hipersensibilă. Fenomene naturale minore ajung să fie percepute  ca mici drame cu încărcătură alegorică. Păpădia, cândva de un galben eclatant, s-a transformat într-o gingașă sferă pufoasă de o delicată și complicată geometrie, pe care însă vântul  nebunatic o spulberă. Jelind amar, cu lacrimi stinse, banala buruiană se resemnează filisofic: așa a fost să fie…” Modalități picturale trec în lumea cuvintelor. Peisajul marin incubă cântec și mister, dar constituie  și un eficient balsam. Portretele reliefează  fizionomii generice: un pianist se aude-n noapte dând viață unui cântec  neștiut, un pictor a plecat în necunoscut, dar a lăsat în urma sa  tablouri ce-nchid în ele lumina, floarea, abisul și nemărginirea. Apelul la figurile de stil se dovedește binevenit: epitetul (”înstelatele văpăi”), comparația (”Sunt tristă ca o-ntunecare”) sau personificarea (”Singurătatea mă așteaptă – acasă / Privind pe geam spre nicăieri”) înnobilează paginile. Poeta încearcă și o  concretizare a abstracțiilor (”insomnia ce mă doare”). Nu poate trece neobservată cantabilitatea versurilor, structura fonică melodioasă . Iată un omagiu adus freziilor: ”Multe flori iubesc pe lume ,/ Dar pe voi, flori visătoare, / Nu vă pot uita vreodată. / Voi sunteți lacrimi de vis, / Sunteți  dragostea eternă, / Cu miros de paradis”. De altfel, câteva titluri dezvăluie  propensiunea poetei – pictor spre melos: ”Doina”, ”Pianul”, ”Simfonia vieții”, ”Solfegiu”. Cu nesigure  evadări din  prozodia tradițională, pe care o simte  familiară dar  insuficientă, Lucica Mușat cultivă o plăcută poezie a iubirii, implicând și  efectele ei colaterale, de la dulcea melancolie  la sentimentul tragic al ireversibilității  trecutelor trăiri.

 

Vestea

 

Trimite, Doamne, o veste bună,

Care trece peste punți de chin

Ca o rază după o furtună,

Ca un zâmbet după un suspin

Trimite Doamne, o mângâiere!

Să simțim mâna lui Iisus

 

 

Să curgă în zori crepusculul  cu miere.

Și-n marea asta de lumină,

Cupa de pelin s-o îndulcești

Cu dragoste și cer senin

Cu o prietenie adevărată.     Versuri de  Lucica Mușat