Azi,  8 ianuarie profesorul, scriitorul și ziaristul Ion Fercu, destoinic în îndeletnicirea scrisului, care  ne bucură nu numai cu  cu articolele  sale, cu cărțile  realizate  ce s-au făcut cunoscute pe plan național dar și cu un spirit  ce  adună  admirația tuturor, împlinește  frumoasa vârstă de 70 ani! Un fericit prilej de ”a închina  o  cupă” a celor mai frumoase gânduri și rânduri ale sale, risipite  prin  presă  în ultimele decenii și ”adunate” din zări  depărtate, pentru  bucuria sufletului însetat de cultură.

Pornind  pe acest itinerariu găsim ”o primă peripeție” în ”perlele” de la examenul de bacalaureat, din zorii anului 2000 pe care  ziaristul Ion Fercu le-a  notat într-un articol care a apărut în ”Ziarul de Iași” Absolvenții de liceu aveau  de analizat ”Povestea lui Harap Alb” de Ion Creangă, unde au constatat că ”personajele s-au căutat prin carte  atât de mult, încât, până la urmă, s-au regăsit” Și scrie Ion Fercu:”Critica  funcționează mai ceva decât la gazeta de perete căci Ochilă le atrage atenția alor săi: <<Ce, bă, v-au rămas șoareci în burtă, de ce vă grăbiți la mâncat?>> Ei, dar cum să nu te grăbești când  în  <<Povestea lui Harap Alb>> este băuturică și mâncărică peste tot”.

Peste patru ani, la 1 aprilie 2004 (când presa băcăuană publica și altfel de articole de ”ziua păcălelilor”),  prin condeiul său ”mușcător al realității” ziaristul Ion Fercu  relatează o întâmplare tipică:” Familiile buhușene Gheorghe S. și Dumitru G. s-au aflat în mare dușmănie vreme de vreo șase ani. Cazul lor a fost analizat de mai multe instanțe de judecată, dar pacea n-a venit niciodată.

Prin toamna anului 2002, Dumitru G. l-a așteptat pe Gheorghe S. într-o zonă ferită de ochii vecinilor, <<la o cotitură>> și, luându-l prin surprindere, ca într-o ambuscadă numită Posada de concetățenii celor doi, i-a aplicat acestuia mai multe lovituri, fracturându-i brațul drept. Nici Simion G. nu s-a lăsat mai prejos. Potrivit anchetei polițiștilor, după două luni de zile, mobilizându-și la oastea familiei și propriul său fiu, el l-a atras pe Dumitru G. în ambuscadă, în același loc și i-a aplicat  <<legea talionului>>. G. s-a ales cu bratul drept fracturat. Ambii s-au acuzat reciproc, în instanță, de vătămare corporală.

Când procesele au ajuns în fază de pronunțare, beligeranții și-au dat seama că, învinși și victorioși în lupte, pot sta, împreună, în închisoare, o perioadă cuprinsă între 1 și 5 ani.

Cazul a ajuns din nou la Poliția Buhuși. Polițistul de proximitate, Petru H., invocând și virtuțile tămăduitoare, pentru suflet, ale Postului Paștelui, i-a invitat pe cei doi la o lectură a Bibliei. <<Le-am citit, zice polițistul, Psalmul 181 din Biblie, le-am vorbit despre virtuțile Postului Paștelui și, deosebit de impresionați, cei doi și-au făcut cruce, cerându-și reciproc iertare. Astfel, dușmănia viscerală dintre cei doi a luat sfârșit. Acțiunea penală s-a stins ca prin minune>>”.

Răspunzând  într-un interviu întrebării ”cât de greu este să scrii o carte?” scriitorul Ion Fercu a menționat:” Uneori cuvintele vin singure, te caută. Alteori, când într-un roman trebuie să decizi soarta unui personaj, să-l trimiţi sub lespede de pildă, cuvântul este însoţit de lacrimă…” Ca ”un mare risipitor de suflet” Ion Fercu a dat luminii tiparului mai multe volume (”Iadul de paradă”, ”Amanții absurdului” – ambele de versuri, romanele ”Z”, ”Audiența”, ”Dac-aș fi fost Dumnezeu”,  cartea de eseuri ”Prin subteranele dostoievskiene” și altele).

Dacă scriitorul Ion Fercu este  fidel unui îndrăgit  motto (”Averea cea mai de preț a oamenilor sunt ideile” – Karl Popper), cărțile sale  au cucerit sufletul cititorilor și al criticilor literari din întreaga țară. Referindu-se la volumul ”Prin subteranele dostoievskiene” semnat de Ion Fercu (distins cu Premiul ”Ion Petrovici” al Academiei Române”), într-un articol publicat în revista ”Mozaicul” din Craiova Carmen Popescu  notează: ”Felul  în care autorul se apleacă asupra lui Dostoievski este și empatic, chiar pasional, am putea spune, urmărind o comuniune inter-subiectivă de un tip  foarte special, la care aspiră  în general scriitorii, mai mult decât criticii. Romancierul rus  este cel pe care Ion Fercu  mărturisește că l-ar lua cu el  pe proverbiala insulă… Dostoievschi  este caracterizat în această carte ca un  <<arheolog al spiritului>>”.

În paginile revistei ”Biblioteca Septentrionalis” din Baia Mare dr. Grigore Spermezeu  relevă faptul că  prin această carte ”Ion Fercu aduce un omagiu geniului care a fost Dostoievski, despre care susţine justificat că aparţine nu doar spaţiului cultural rusesc, ci şi celui universal”. Și mai notează  dr. Grigore Spermezeu: ” Ion Fercu îşi duce argumentul mai departe  – <<Construite pe câte o parabolă creştină, romanele lui Dostoievski sunt filosofice, prin excelenţă, trebuie decriptate la nivelul lor profund, de esenţă. Se pare că întreaga sa operă este centrată pe parabola biblică a bobului de grâu, care rodeşte doar murind, sugerând genial că fericirea nu poate fi dobândită decât prin durere, că măreţia ei îşi are obârşia în umilinţă>>”. În paginile aceleeași reviste (”Biblioteca Septentrionalis” din Baia Mare), distinsul critic literar și profesor băcăuan Ștefan Munteanu adaugă:” îl asemuiesc pe Ion Fercu  cu un Vişin, crescut în templul culturii autentice, dulce şi acru deopotrivă, care a avut predestinarea să-şi sfinţească energia creativă nativă cu agheasma unui spirit genial. Iar această carte  (<<Prin subteranele dostoievskiene>>), poate fi văzută, atât ca un semn al maturităţii scriitoriceşti, cât şi ca un respectuos răspuns de mulţumire dat sorţii”.

Și … spiritul profesorului și scriitorului Ion Fercu este  neasemuit! După ce a declarat – în alt interviu – ”trăiesc în 5 D…  interesant dar fără timp liber… m-am jefuit singur de timp liber dar nu regret”, Ion Fercu a răspuns și unei întrebări …incomode: ”Ce-i lipsește orașului Buhuși, pentru a reveni zâmbetele pe chipul oamenilor?”  Răspunsul  a fost unul de-a dreptul fascinant: ” Speranța. A fost linșată. Este cea mai oribilă crimă din istoria târgului. Poliția nu a anchetat cazul, dar, dacă s-ar invrednici s-o facă, probabil că ar îmbrobodi lumea cu un nou A.N., deși criminalul se plimbă prin țară. Nu sunt specialist în predicția de miracole, dar știu, via Paulo Coelho, că miracolele apar doar în viața celor care cred in ele.”

De pe ”baricada” de gazetar, la ”ischita” lui Ion Fercu a propos de niscaiva proiecte de viitor iată mărturisirea profesorului Dan Sandu, poet, eseist, publicist, trezorier rar de limbă română proaspătă ca bobul de rouă zămislit în prima clipă a unei superbe dimineți patriarhale: ” Hmm…  Nu-mi prea place să vorbesc despre mine… Cât despre proiecte… Cred c-atunci  când eu îmi fac planuri de viitor, Dumnezeu râde de (se) leșină!  Dar, cum eu  îl iubesc pe Ion cu dragoste de frate – pentru că el are smerenia  miresmei  de otavă  prăbușită a fată mare între două șuierături de coasă feciorită, în zile de iunie copt floare de câmp pe scrisă de calendar -, mă prefac, cu băgare de seamă,  în sinceritate aproape silită și mă plec  sub patrafirul candorii, destăinuindu-i, la ceas de spovadă, dorința păgână de-a ține-n mâini, anul acesta,  mult așteptatul  și truditul panegiric drept- închinat memoriei  unor Prieteni  deveniți  Umbre, potrivit dorinței  Marelui  Arhitect. Citez din Predoslovia  cu care am pornit la drum mai hăt și cu care mi-am închinat  herbul: ”… Cartea noastră  se vrea,  așadar,  <<arsă noaptea mea de stele>>,   <<rana hârtiei>> acordată  pe struna  trubadurescă  a vestitelor Cântece de prieten ce-au luminat cu ochii minții și ai sufletului negura de început a literaturii lusitane populare. Nimic n-a rămas necuprins  în Cântul de prieten: râsul bucolic și ziceri funebre, turniruri  buiestre și-alaiuri de curte, nunta ca floare de leac, petrecerea  mare de tot câmpenească, târgoveață sau de castel, dragostea cu sau fără de balcon, vitejia fără opreliști, frumusețea altruismului de altoi, înțelepția tâmplelor dalbe, eroismul de reconquistă, liniștea căminului rustic, cochetăria  cu ștaif, cavalerismul hirsut sau imberb, curtoazia atent  educată,  suferința din gelozie sau asperitatea fidelității, virtutea cu pieptul  bombat de mândrie, cinstea și prietenia necondiționată, sacrificiul purtat peste poate, norocul meritat sau pidosnic (atent profețit de ursită) sau năpasta  urzitoare de doliu…” … Și de ce vă fac această mărturisire? Pentru că eu  îl și invidiez oleacă pe Maître Fercu care, după ce și-a scos la mezat ultima carte-cărțoaie, cu banii strânși ca vai de mama lor, a reușit să-și cumpere, cu chiu-cu vai, un fel de fes-tichie cu care se fudulește pe la  întruniri culturale și cu care, ca un brigand  la drumu’  mare, bagă-n sperieți  ciumeți și foloșpoace literare. Și se jură să-l poarte (pe el, pe fes,  vezi  bine!)  din septembrie până în august (ca să-i  fie cu noroc!), iar, noaptea, la culcare,  de frica hoților, (să nu i-l fure!) și-l  îndeasă  bine pe cap, pironindu-l  cu ținte de argint și de mărgăritar, ca eu să-l cred  Herald domnesc  la cele `nalte curți împărătești ale Voroavei!” – prof. Dan Sandu (legat de  o mare prietenie de  scriitorul Ion Fercu).

La împlinirea celui de-al șaptelea lustru de viață  de către scriitorul Ion Fercu ne bucurăm  de acest moment cu urarea de a avea ani frumoși, prieteni, zâmbete și clipe unice, pe care viața să le transforme în amintiri,  ce nu se uită niciodată! Și, asemeni poetului,  să ne minunăm  cât sunt de actuale câteva rânduri din ”Herto Valus” – scrierea misterioasă apărută prin anul 2000 înaintea erei noastre: ”Fericiți cei cutezători / Că a lor este victoria / Fericiți cei care flămânzesc / Și însetează după știință… / Fericiți  cei curați în suflet / Că s-or hrăni doar cu lumină!”     Ion Moraru – Cașin