Lansarea unei provocări în zilele sărbătorilor de iarnă – ”ce amintiri vă aduce imaginea Gării din Onești?” – a stârnit numeroase comentarii pe paginile de socializare de pe internet. Oneșteanul Gelu Belcescu își amintește: ”când venea ora 15 era un vulcan! Mii de navetiști urcau în trenuri pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Acum este o ruină!” Părerile sale sunt împărtășite de Ioan Tripa (care menționează ”în acele vremuri trenul personal făcea între Onești și Borzești sau Borzești – Onești circa 25 de minute și nu din cauza restricțiilor de viteză ci datorită numărului foarte mare de muncitori, care lucrau pe platforma petrochimică”) și de Camelia B. și Bogdan R., care o văd azi ca ”o zonă părăsită”, deprimantă. Și Mihaela G. consideră că aceasta este ”pustie și fără perspective”. Profesorul Nicolae Ciorobea se întreabă: ”Pustietate, sărăcie, durere ! Unde e gara de altădată când pulsa viața cu veselia ei, cu optimismul ei, cu frumusețea și splendoarea ei ?!” El menționează că acum ”în 24 de ore circulă trenuri cât degetele de la o mână…și ce este mai deplorabil, acestea au unul sau două vagoane! Se încurajează transportul auto deși nu avem autostrăzi, nici șosele, nici drumuri și nici vreo perspectivă de mai bine!”
O impresie aparte are oneșteanul Andrei Stamate, un cunoscut iubitor al sportului din municipiul de pe Trotuș. El a menționat:” Oneștiul a avut o gară mică… De unde a plecat și cântecul <<vino în gara noastră mică>> !!!! Apoi, în 1970 / 1971 s-a construit această superbă clădire (atunci) ce dispunea de spații (încăperi) bine dotate și bine aerisite. Este copia, aproape fidelă, cu gara din stațiunea montană Predeal – construită cu patru ani mai devreme. Platoul din fața gării cât și spațiul dintre clădire și peroane erau pline de oameni (de călători), unii navetiști, alții nu, zilnic de la șase dimineața până-n noapte târziu. Interesant era că nu vedeai oameni triști, crispați, apăsați de nevoi. Concluzia ? Era viață, se trăia intens, fără grija zilei de mâine. Atunci, trenurile (multe, foarte multe, zilnic) erau compuse din câte 8, 10, 12 vagoane. Astăzi ? Ca să fiu hazliu, un pic, pot spune că am crescut odată cu gara. Din 1961 până în 1971 <<am luat” trenul din gara (noastră) mică!”
Au fost împărtășite și câteva amintiri ce au în centrul atenției Gara Onești. Profesorul Mihail Dumache nu poate uita un lucru: ”făcând naveta spre Târgu Ocna, în vreo două rânduri, numai între anii 1980-1982, am petrecut într-un mod <<minunat>> o întreagă noapte, împreună cu sute de necunoscuți, în gara prost încălzită, pentru că trenurile nu circulau, așteptând venirea zorilor pentru a lua primul autobuz spre casă. Gara era deprimantă, dar mulțimea navetiștilor o făcea să fie odioasă”. Pe profesorul Gabriel Fornica Livada încă îl încearcă teama când a mers aici la ” trei noaptea… drumul spre gară, pentru acceleratul de București, însoțit de o liotă de maidanezi lătrînd pe zece voci…”
Iată și alte ”nostalgii” legate de Gara Onești: Imaginea acestei clădiri îi aduce Doinei M. amintirea anilor de liceu iar Maricica O. revede în fotografia menționată … chipul lui Ion din Gară! (un ”personaj pitoresc” al meleagurilor oneștene prin anii 1975 – 1985). Iubind muzica și dansul ”și tot ce este al lor”, pentru coregraful Francisc Enășel Gara înseamnă cântecul ” << Onești, Onești… zâmbet nou pe harta țării… >> A fost odată… dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit…!”
ora 18.00 / 19 ian. 2022
Prezentăm câteva din comentariile la acest articol, notate pe rețelele de socializare: