ARTICOL  PUBLICAT  DE TUDOR  ARGHEZI  LA  11 MAI  1955

„Înaintea primului mare război, din 1914, trăiau paralel în România, fără să se cunoască de la om la om, două mari personalităţi, doi artişti: compozitorul Enescu şi pictorul Luchian.

Unul artist al sunetului frumos şi celalalt artist al pensulei delicate.

Lui George Enescu viaţa i-a fost binevoitoare. Încă din copilărie, poteca pe care pornise spre Bucureşti, ca un ucenic de lăutar cu scripca la subsuoară, i s-a lărgit deodat şi a luat proporţiile unui drum sigur şi drept, străbatând continente şi, mai târziu, planeta jur împrejur.

Neputând să priceapă de ce unele vieţi se ridică şi de ce altele scoboară sau se frâng, oamenii au crezut în destin şi noroc, târâţi între două noţiuni încâlcite: fericirea şi nefericirea.

Întâia zămislire muzicală puternică a lui George Enescu a fost Rapsodia Românească, inspirată din cântecele plugarului şi baciului nostru, înzestraţi pentru poezie cu o formă de geniu excepţională. Rapsodia lui era o replică la Rapsodia maghiară a lui Liszt. Amândoi compozitorii şi-au luat motivele de la popor înălţându-le până la ce s-ar numi clasicism.

Nu aş cuteza să-mi atribui nici un fel de competinţă muzicală. Sunt unul din numeroşii mei colegi de ignoranţă, care-şi exprimă preferinţele după ureche şi sentiment, cu formula vulgară: îmi place sau nu-mi prea place – ca la cofetărie – fără să pot aprecia cât rom şi zahar şi câtă ciocolată conţine o prăjitură.

Mă găseam odinioară, foarte odinioară, într-o ţară străină, dintre lacuri şi Alpi; George Enescu, tânar, începea să fie pentru profesioniştii iniţiati, o problemă. De abia alunecase arcuşul lui pe câteva coarde, că şi făgăduia mult. Arcuşul şi avântul compozitorului s-au ţinut de cuvânt peste aşteptările pregătite să-l aclame. Enescu avea să adauge calităţii dispreţuite de valah o strălucire nouă. După câteva nimburi recent repetate – deajuns să cităm pe Eminescu – capul cu căciula de oaie, al ţăranului nostru, se obişnuia să nu-l prea strângă aureolele la tâmple.

Ne întâlniserăm la o masă de cafenea câţiva răzleţi de prin Europa, dintre care un profesor de la o catedră universitară de folclor, dintr-o ţară de la nord, şi venise vorba de George Enescu, fără să fiu bănuit că aş fi român. Profesorul s-a risipit în sumedenii de laude pentru opincarul nostru, pretinzând că folclorul românesc cântat, avea cele mai multe motive de bază originale. Profesorul le şi numărase. Mi-a rămas în amintire cifra 33. Treizeci şi trei de motive originale româneşti, mai mult decât la diversele popoare citate. Cifra este măgulitoare, dar cu neputinţă de verificat cu mijloacele unui analfabet muzical.

Pictorul Ştefan Luchian, a căruia recunoaştere revoluţionară a venit nespus de greu şi de târziu, era o valoare certă pentru sensibilitatea şi intuiţiile de profunzime ale lui George Enescu. Enescu realiza pe vioară lumina pe care contimporanul lui obscur o aşternea cu penelul pe pânză. Pe când pictorul era hulit şi defăimat, în primul rând de confraţi, şi inexistent pentru elita socială aproximativă din vremea lui, George Enescu, fără aderenţe imediate cu pictura, avea harul să-l presimtă, să-l înţeleagă şi să-l pătrundă. Bolnav şi mizer, şi trăind ca vai de lume, Luchian a fost nevoit să se scoboare până la îndeletnicirea de zugrav cu bidineaua.

Acesta era nivelul epocii în care George Enescu iubea în secret pictura durerosului lui contimporan. Ca să ne dăm seama cu precizie de gradul acestui nivel social şi de halul de degradare în care se afla societatea noastră de parveniţi înfumuraţi de atunci, trebuie să mai spunem că, răstignit, de aproape zece ani, de o paralizie, Luchian a fost arestat în pat pentru escrocherie artistică. Bietul om n-a mai putut răbda şi această ultimă neruşinare şi a murit numaidecât. Asta s-a petrecut demult, în 1916, acum 39 de ani.

Cu toate că mai tânar decât Luchian, mi-aş permite să afirm că eram prieten cu el. L-am vizitat des în casa lui, marcată astăzi cu o placă de marmoră, de cimitir. El îşi primea prietenii rămaşi în atitudinea lui de Prometeu înlănţuit pe Caucaz. De ani de zile, zăcea doborât de boala lui cumplită, natura asociindu-se, ca să-l chinuiască până în ultima secundă, cu nepăsarea brută şi răutatea veninoasă şi cu incompetinţa medicală a vremii. Uşa lui Luchian era slobodă şi deschisă orişicăruia, ziua şi noaptea, ca la biserică. O candelă veghea cu scânteia ei, ca să desluşească vag, pe întuneric, lucrurile din odaie.

L-am găsit într-o dimineaţă zgribulit, dar însufleţit, şi cu ochii lui frumoşi, aprinşi. După ce-l părăsiseră rând pe rând toate organele care fac viaţa – dacă nu plăcută cel puţin suportabilă, – mai trăiau din el ochii şi glasul, care a grăit articulat pâna la stingerea fiinţei lui întregi. Luchian plângea…Plângea de o emoţie fericită…

Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu o pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară şi a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică dintr-altă lume. Apoi, umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: “Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu”. Mâinile nu şi le-au putut strânge, pentru că braţele pictorului nu se mai puteau mişca de un an.

Amintind de darul discret, făcut unui artist, părăsit într-o vreme când gloria personală pe alţii îi orbea, cred că nici un elogiu, ce i s-ar putea aduce, acum, pe mormântul abia acoperit al maestrului George Enescu, maestru cu adevărat, nu poate întrece aducerea aminte… ”

Articol    publicat  de  Tudor Arghezi (în Romania Liberă – 11 mai 1955)

La 1 februarie 1868  vedea lumina zilei la Ștefănești (în jud. Botoșani) ”pictorul florilor” – Ștefan Luchian. Odată cu prezentarea memorabilului  articol scris de poetul  Tudor Arghezi ”Amprenta de Onești” prezintă  un crâmpei din prinosul  celor mai frumoase cuvinte despre  acest mare pictor român cât și secvențe de la evenimentul omagial care a avut loc azi la Muzeul ”Ștefan Luchian” din Ștefănești.

„Luchian avea toate darurile marelui artist şi, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemenţă a personalităţii după care recunoşti pe maeştri […] Profunda capacitate afectuoasă şi energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate […], un sentiment nervos al formei, sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul şi în talentul său. Într-o limbă totodată sonoră şi suavă, Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc”, spunea Tudor Vianu despre Luchian.

”Am adunat florile câmpului într-o oală de lut şi le-am pus apă atât cât să nu moară iute. După ce au murit le-am înviat pe pânză şi au devenit nemuritoare.” – Ștefan Luchian

„A vedea florile lui Luchian fără a ști ce se află în spatele frumuseții lor ar echivala cu gestul de a smulge dinlăuntrul corolei anemonelor grăuntele de frig, de noapte, care face ca petalele să ardă și mai intens. Despărțirea creației lui Luchian de suferința lui Luchian ne-ar priva de cel mai clar exemplu din pictura noastră  că suferința nu dă talent, dar pune un om talentat la o răspântie de unde poate ieși un învins sau un învingător.” (Octavian Paler)

OMAGIU   PICTORULUI  ȘTEFAN  LUCHIAN   LA  ȘTEFĂNEȘTI

Muzeul Județean Botoșani, Secția de Artă Plastică și Etnografie  a organizat  azi, 1 februarie,  evenimentul cultural intitulat: „Omagiu lui Ștefan Luchian”, cu prilejul sărbătoririi a 154 de ani de la nașterea, pe plaiuri botoșănene, a marelui artist.  Manifestarea a  debutat cu săvârșirea  unui  Te Deum, care a  fost  urmat de  prezentarea  vieții și operei ,,pictorului florilor“, susținută de muzeograful Carmelia Munteanu.

 

În cadrul acestei manifestări  a  avut loc vernisajul expoziției „Magia Punctului 5 – Trinitate”, a artistului Victor Foca, realizată în onoarea lui Luchian, expoziția fiind  prezentată de istoricul Gheorghe Median. Manifestările culturale de la Muzeul ”Ștefan Luchian”  au cuprins  și un moment  cinematografic: vizionarea filmului artistic ,,Ștefan Luchian”, în regia lui Mihai Mărgineanu. Menționăm că acest film a fost realizat în România în anul 1981.