DEBUT LA ”AMPRENTA DE ONEȘTI”
În 1969 a fost mutat un sat întreg, satul Poiana Uzului, pentru ca alți oameni, cei de la oraș, să poată beneficia de apă. Barajul a fost construit, orașele au fost racordate la rețeaua de apă dar, surpriză. De vreo 3 ani se tot sparge țeava. Unde? La Dărmănești. Am stat și am cugetat. Sunt locuitoare a municipiului Bacău, o beneficiară a apei de la Poiana Uzului dar, în același timp, sunt și urmașă a celor strămutați. De ce se tot sparge țeava în acea zonă? De ce, de ce, de ce? Păi cum, de ce? Pentru că în pământul de sub apele lacului de la Poiana Uzului sunt impregnate lacrimile de suferință ale poienarilor strămutați. Ne bucurăm cu toții de cât de comod este să deschizi un robinet și să curgă apa, că nu trebuie să o scoatem din fântână și să o cărăm până în casă, dar câți am mulțumit pentru ea? Câți am mulțumit oamenilor strămutați pentru sacrificiul lor? Timpul a trecut, unii dintre acei oameni nici nu mai sunt printre noi, dar amintirea suferinței lor încă este acolo. Cred că ar trebui să începem a le mulțumim pentru sacrificiu, iar de fiecare dată, când deschidem robinetul, să ne amintim că datorită suferinței celor de atunci, ne este comod nouă, celor de acum. Carmen Elena
* Mi-au venit în minte cuvintele mamei, care îmi povestea, cu lacrimi în ochi, cât de greu le-a fost atunci când au trebuit să plece de la Poiana Uzului. Din păcate nici mama și nici bunicii mei, poienari, nu mai sunt printre noi.
** Amintirea jertfei de la Mănăstirea Curtea de Argeș durează până în zilele noastre. Oricine merge și vizitează construcția își amintește de Ana, unii chiar pun urechea pe zid să vadă dacă nu cumva i se mai aud suspinele, iar alții caută izvorul care a țâșnit din locul unde a căzut trupul lui Manole. Câți din cei care merg și vizitează barajul și lacul de la Poiana Uzului își amintesc că acolo a fost odată un sat? Că acolo au locuit niște oameni, care au trebui să plece și să lase tot în urmă? Unii nici măcar nu știu denumirea corectă a locului!
*** O săteancă, mama unei bune prietene, și-a cântat suferința. Cuvintele ei ar trebui scrise pe zidul barajului de la Poiana Uzului: „La Masa Talharului, / Pereții barajului. / Pereții se înălțau / Poienarii se mutau!” Aceeași Carmen Elena