Dezbaterile cu privire la predarea față în față versus predarea online au deja mai bine de două decenii în cadrul discuțiilor referitoare la eficiența educației în general. Fiecare tip de predare are susținătorii ei și, firește, avantaje și dezavantaje. Pandemia actuală pare să grăbească însă lucrurile, dar să nu uităm să analizăm în continuare avantajele și dezavantajele, mai ales că acum vom avea la dispoziție ceea ce științele sociale numesc ,,un experiment natural”. Așadar, să reflectăm asupra stării de fapt, ca să extragem apoi învăţămintele utile educaţiei. Unii spun că era și timpul să trecem odată la predarea online: este predarea viitorului, modelele față în față fiind desuete. În primul rând, predarea online şi predarea față în față nu ar trebui să fie foarte diferite în mediul educaţional. Mă refer aici la stilul de lucru într-un învăţământ ideal, care ar presupune munca intensă a elevilor dacă aceştia doresc interactivitate şi experienţe de învăţare noi, şi, a cadrelor didactice pentru aceleaşi motive. Deci, cursurile nu sunt nici pentru auto-prezentare dacă sunt faţă în faţă, nici pentru filme dacă sunt online. Ele sunt pentru a-l provoca pe cel care doreşte să analizeze în profunzime conţinuturi, să caute mental exemple, să facă asociaţii cu alte cunoştinţe şi, în viaţa de zi cu zi, să le aplice. Cu alte cuvinte, learning by doing aplicat la învăţarea însăşi. Iar din acest punct de vedere, predarea online „forţată” de acum, ne poate ajuta să adoptăm acest stil de lucru sau să îl consolidăm (pentru că, cu siguranţă, mulţi făceau aşa şi înainte). Altfel, dacă folosim doar video conferinţe datorită facilităţii lor (şi nu vreau să spun că acestea sunt doar facile, vom vedea la argumentul următor), ele vor deveni filme care nu diferă prin nimic de lecţiile plictisitoare la care un cadru didactic dictează o oră (stil criticat în vremuri bune de toată lumea, ca fiind desuet şi nepotrivit pentru învăţământul centrat pe elev…).

În al doilea rând, este de dorit să fie integrate multiple modalități. Deci din nou, este o îmbinare de modalităţi (clipuri video de clarificare, materiale scrise pe parcurs, activităţi, dezbateri, videoconferinţe etc.). Fireşte, acest lucru reclamă efort susţinut de ambele părţi – cadrele didactice să creeze conţinuturi în variate forme, elevii să le parcurgă zilnic– însă rezultatul este unul fericit: aprofundarea reală a materiei pas cu pas. E mai util să găsim modalităţi variate care să susţină învăţarea de profunzime. În al treilea rând, dacă am vorbit deja de learning by doing, e foarte posibil că vom descoperi faptul că formele contemporane de online nu pot înlocui deocamdată interacţiunea faţă în faţă. Interacţiunea directă ca experienţă de învăţare aduce dovezi pentru abordarea cogniţiei ancorate (Barsalou, 2008), adică pentru ideea conform căreia cogniţia nu este separată de corp şi de contextul în care navighează corpul. În cazul de faţă, se va dovedi că fără interacţiune socială învăţăm mai puţin eficient.

În mediul şcolar avem însă ghinion, tocmai pentru argumentele de mai sus: nu toţi elevii pot folosi învăţarea auto-reglată (reglarea de către alţii trebuie făcută acum, de aceea pentru copii va fi mai dificil în online cu conţinuturi noi) şi care pot transforma această experienţă într-una de learning by doing: studiu individual, cu citit mult şi scheme şi legături între cunoştinţe. E interesant faptul că sunt studii recente care arată că şi în cazul predării faţă în faţă nu entuziasmul cadrului didactic contează pentru cunoştinţe învăţate temeinic, ci modalitatea de studiu. Am putea spune, în concluzie, contează formatul dacă ne gândim la formarea elevilor, unde centrarea trebuie să fie pe aprofundarea de conținuturi dificile. În același timp, contează formatul dacă ne gândim la specia noastră: deocamdată câştigă interacțiunea directă.

Observăm că răspunsul nu este unul simplu și de aceea cred că o concluzie mai potrivită este următoarea: e nevoie acum de analize lucide ale stării de fapt, ale avantajelor fiecărui format pentru a ajunge la soluții cu adevărat viabile, cu diferenţe datorate probabil şi tipului de învăţământ. Dezbaterea aceasta seamănă întrucâtva cu conflictele dintre adolescenți și părinți: e aparent o luptă între nou și vechi, luptă care dintotdeauna a dus la progresul omenirii. Dar să nu uităm că progresul a fost dictat cel mai adesea de îmbinarea noului cu vechiul: nici noul, nici vechiul nu sunt bune sau rele în sine. Ceea ce este important este că vechiul reține ceea ce a fost bun în trecut, iar noul aduce schimbari care determină modificarea a ceea ce nu a fost eficient în trecut. Așadar, să cântărim cu atenție noul și vechiul în educație, astfel încât pe baza unor argumente solide de ambele părți și cu luciditate să asigurăm un progres real, adică, învăţare eficientă care să formeze adulţii responsabili de mâine. Și dacă tot suntem actori în acest experiment natural, e momentul perfect pentru a reflecta asupra acestei problematici pe măsură ce se desfăşoară, astfel încât atunci când vom fi depășit pandemia, să putem acționa pentru optimizarea reală a educației. Bibliografie: Barsalou, L. W. (2008). Grounded Cognition. Annual Review of Psychology, 59, 617 – 645.   Articol realizat de  profesor învățământ primar Moghior Maria-Vasilica,  Şcoala Gimnazială ,,Alexandru cel Bun” Berzunţi. Acest articol  a apărut  în  ANUARUL ÎNVĂȚĂTORILOR DIN JUDEȚUL BACĂU NR. 7/2020