ARTICOL   DE   COLECȚIE   AL  ”AMPRENTEI  DE  ONEȘTI”

Ne e teamă, fugim de ea, o evităm cât putem… În zilele noastre, plictiseala e pusă la zid. Totuşi, mulţi psihologi, filozofi şi mai ales romancieri sunt de părere că, dacă ştim să ne folosim de ea, inactivitatea poate fi extrem de fecundă. Anchetă asupra unui subiect deloc plictisitor… De cele mai multe ori, plictiseala nu-şi aruncă buzduganul înainte de a te vizita precum are bunul simţ s-o facă zmeul din poveste. Ea te pocneşte fără a striga „cade!”. Se strecoară brusc atunci când starea ta sufletească îi este propice – în momente de solitudine, în clipele de „vacanţă” ale corpului şi ale minţii. Vremea şi unele locuri îi favorizează apariţia în viaţa lui Thalassa, mult discutatul personaj al lui Alexandru Macedonski, din romanul cu acelaşi nume. Corpul îi e paralizat, mintea se goleşte, timpul se opreşte, nimic de făcut, nimic la orizont pe Insula Lewki, asta până într-o zi. Dar cine nu s-a plictisit niciodată în viaţă? Cu toţii avem momente de vid, doar că pentru unii e mai greu decât pentru alţii să şi le asume. Până la urmă, fiecare are dreptul la plictiseală, la acea tristeţe difuză, la sentimentul de vid. Experienţa poate fi de-a dreptul înspăimântătoare pentru cei care se tem să experimenteze sau sa retrăiască diverse amintiri. Şi atunci Thalassa va face totul ca să se sustragă. Când a gustat pliciseala, a fost ca atunci când s-a aflat la marginea unei prăpăstii, dorea să meargă mai departe, dar îi era teamă de ce se întindea la picioarele sale. Ce a găsit acolo, pe Lewki? Pe sine însuşi… Sub forma sa exacerbată, plictiseala tinde spre disperare. Astfel, în inima lui Thalassa se naşte sentimentul că nimic nu mai contează, că nu mai reprezintă nimic. Şi atunci rămâne fără repere şi fără puterea de a mai lupta, până când apare în viaţa sa, Caliope. Adusă de apele mării, femeia necunoscută schimbă macazul destinului acestui proaspăt devenit bărbat. Mă întreb dacă nu cumva, cu miesmele ei de melancolie, de suferinţă, de pierdere a dorinţei de a face şi de a fi, plictiseala nu se înrudeşte, oare, cu depresia. Nu, răspund filozofii. Depresia este ură de sine, e un cuvânt care acuză, rezultatul unui raţionament negativ cu rădăcini în adâncul fiinţei… depresia este mai curând o chestiune aflată deasupra noastră, care ne depăşeşte, pe când plictiseala e o afacere personală. Plictiseala ne chestionează, depresia ne urăşte. Şi atunci, de ce Thalassa îşi va ucide perechea? După o iubire pătimaşă, rapidă, mistuitoare, plictiseala şi depresia îi va consuma pe amândoi. Fie că e de scurtă durată sau ne pătrunde până în oase, plictiseala are această caracteristică de a ne obliga să ne percepem existenţa, de a ne pune faţă în faţă cu noi înşine. Momentele de plictiseală sunt acelea în care se pun cel mai adesea întrebări existenţiale, de genul: ce vreau de la viaţa mea, destinul meu e gata trasat sau eu sunt cel care mi-l fac, ce se întâmplă după ce mor? Dar Thalassa cu siguranţă nu şi-a pus aceste întrebări, de aceea pentru el plictiseala nu e o problemă fizică, ci una metafizică. Personajul lui Alexandru Macedonski se dezvăluie astfel în faţa ochilor cititorilor ca fiind tipul bărbatului romantic, pasional, uitat de lume şi de timp, dar nu de plictiseală. Dacă până acum câteva zeci de ani, plictiseala era semn de apartenenţă la o elită (vezi romanele surorilor Bronte), astăzi, a avea o agendă plină ochi te face să te simţi important. Sunt ocupat, deci exist.

Pentru personajele lui Camil Petrescu (în foto 2)  a fi fericit înseamnă a fi realizat, recunoscut, dorit din toate punctele de vedere. Şi de ce nu, invidiat! Atât pentru Ladima, cât şi Gheorghidiu, reuşita socială şi împlinirea de sine se măsoară în gradul de ocupare al fiecărei secunde din zi. Schopenhauer spunea că există două atitudini în viaţă, dorinţa şi plictiseala, şi că trecem mereu, alternativ de la o stare la alta. Or, în zilele omului modern, nu se mai pune problema să laşi vreun pătrăţel liber, nici în agendă, nici în minte. Nu-i frumos, nu-i bine să te plictiseşti. Cine se plictiseşte e un loser! Aşa să fi fost şi cu Ladima? Dar el nu a stat, nu a putrezit, cum să se plictisească…Pentru Emilia, Maria, Ela, bărbatul nu trebuie să aibă timp să se plictisească, asta înseamnă că nu produce… Ştefan Gheorghidiu riscă să se piardă şi clachează, se prăbuşească în propriile angoase, simptom al unei umpleri abuzive şi maladive a timpului, noaptea întrebărilor fără răspuns, războiul. Există multe feluri de plictiseală. Bineînţeles, gândul mă duce automat la acele personaje din literatura universală aflate în veşnică luptă cu ele, burghezii din romanele lui Francoise Sagan, I.S. Turgheniev sau plictiseala provincială a doamnei Bovary. Nu pot să nu mă gândesc şi la plictiseala mult mai puţin românească a puştilor din „spatele blocurilor gri”, personajele lui Mircea Cărtărescu din proza scurtă ”Mendebilul”. Şi-mi mai vin în minte cei care preferă să se plictisească decât să se confrunte cu existenţa şi problemele lor. Chiar dacă sunt conştienţi de ele, personajele lui Mircea Nedelciu din  ”Aventuri într-o curte interioară” şi ”Tratament fabulatoriu”, se comportă ca şi când n-ar exista. Dar, într-o bună zi, am putea hotărî să punem piciorul pe frână şi să oprim pentru câteva clipe cursa nebunească în care ne-am obişnuit să trăim. Aşa face şi Grobei, binecunoscutul personaj al lui Nicolae Breban din romanul său, ”Bunavestire”. De ce-ar face-o? Păi pentru a se gândi la el, de exemplu. Plictiseala lui poate fi benefică, uneori, atunci când ştie să se folosească de ea, aceasta oferindu-i acel moment de respiro mult aşteptat din finalul cărţii, în care să arunce o privire înspre el însuşi. Grobei „îndrăzneşte” să se plictisească, autorul acordându-i astfel şansa unei întâlniri intime cu sine. N-are altceva de făcut decât să profite de albumul familiei logodnicei sale, Lelia, ce îi permite scufundarea în profunzimile eului său, astfel dispărând din viaţa femeii. În faţa unui spectacol insipid, în faţa unor persoane al căror discurs obosesc, plictiseala care pune stăpânire pe Grobei e un semnal că e timpul să îşi exerseze libertatea de a acţiona şi a reacţiona, să se ridice şi să părăsească oraşul. Să închidă uşa după el, rupând legăturile cu Lelia ce n-au funcţionat niciodată. Era doar o chestiune de timp. Şi mult controversatul personaj al lui George Bălăiţă din romanul ”Lumea în două zile”, Antipa, poate astfel să afle câte ceva, să-şi descopere dorinţele, visele, personalitatea duală şi să conştientizeze aparenţele înşelătoare, perspectivele false ale celor „două zile”. Atât Antipa, cât şi Grobei vor descoperi simbolic, în sfârşit, libertatea, libertatea de a se lupta pentru visele lor, de a se lua la întrebări. Experimentarea vidului creator pe care i-l oferă plictiseala, poate fi pentru Antipa exact acea ocazie de a afla ce vrea în viaţă şi de la viaţă, cu luciditate, în Albala şi dezbrăcat de spoiala normelor sociale şi de presiunile exterioare în Dealu-Ocna. Pentru Antipa, arta de a se ascunde din când în când în Dealu-Ocna a devenit o adevărată artă de a trăi, un mod de a medita asupra celeilalte vieţi şi de a lua distanţă faţă de existenţa cotidiană. Navetistul şi funcţionarul Antipa îşi extrage astfel vitalitatea, forţa de a merge mai departe alături de Felicia. Această experienţă îi permite bărbatului să treacă de la eul frustrat la eul esenţial, fundamental, pentru a ajunge la sine. În  ”Domestica”, a nu face nimic, a sta pe fotoliul său, Baroni, înseamnă, în fapt, o purificare, oferindu-şi o cură de repaos alături de căţeluşa Eromanga. Face din plictiseală un aliat, transformând-o într-un act asumat. Plictiseala le îndreptă pe aceste personaje spre esenţă, îi obligă să gândească, să viseze şi, mai ales, poate fi un semnal că e timpul să se mişte, pentru Thalassa, către moartea eliberatoare, pentru Gheorghidiu, către separare de iubire, pentru Grobei, către o nouă „ordine”. Aşadar, plictiseala, fie a personajelor preferate din literatura lumii, fie chiar a noastră, ne ajută să scoatem la lumină adevărata fiinţă care doarme în fiecare dintre noi. Articol  realizat de  prof.  Gabriela Fodor , de la Liceul Tehnologic  Dărmănești