PROZĂ   DE  IOAN  BĂRBUNȚOIU  (ONEȘTI)

Văzusem fotografia combinei muzicale, în cartea tehnică şi într-adevăr, dacă nu o deschideai să vezi ce este în interior, jurai că este geantă diplomat. Nu văzusem aşa ceva în comerţul nostru de stat. Asemănarea dintre descrierea făcută de comeseanul meu cu ceea ce ştiam eu despre combina muzicală tip diplomat, furată din locuinţa lui C… Ion, că despre acest furt era vorba, era izbitoare, de aceea, cu toate că mă pregăteam de plecare, am cerut ospătarului să-mi mai aducă un coniac. De teamă că muzica va începe din nou să cânte, iar eu nu voi mai putea auzi dialogul acestora, l-am întrebat pe ospătar:

– De ce  cântă muzica  aşa tare ? Aici oamenii vin să închege o discuţie, să se înţeleagă şi dacă orchestra cântă aşa, cum să se mai înţeleagă ?

– Nici vorbă de aşa ceva, mi-a răspuns ospătarul, ca un cunoscător în domeniu. Aici oamenii într-adevăr vin să se întâlnească, dar nu pentru discuţii interesante. Aici vin să se studieze unii pe alţii, mai mult se privesc, se cântăresc din ochi, mulţi vin să acosteze femei cu care să se culce. Ăsta e scopul lor, fără conversaţii interesante. Şi femeile, majoritatea vin tot pentru aşa ceva. Despre ce aţi vrea să stea de vorbă nişte oameni, în clipele când se gândesc la sex, decât la modalitatea prin care să acosteze tipul sau tipa pe care a pus ochii. Şi cea mai uşoară cale de a-ţi atinge scopul este invitaţia la dans. Despre ce aţi vrea să stea de vorbă asemenea oameni? Dacă n-ar fi orchestra, majoritatea n-ar avea cu ce umple momentele de tăcere, ar simţi că nu este locul lor aici şi ar pleca în altă parte, unde au nevoie doar de gesturi. Restul să facă muzica. Nu-i vedeţi că nici unul nu mai dansează un dans ca lumea. Toţi ies la dans să se pipăie, să se îmbrăţişeze, să se miroasă şi să constate dacă se potrivesc pentru acţiunile ce vor urma.

Am tăcut, constatând că ospătarul are dreptate, iar eu rămăsesem în urmă şi învechit, cu toate că încă eram tânăr. Văzându-se abandonat, ospătarul îşi făcu de lucru prin sală, fără a-mi mai da atenţie. Probabil constatase şi el că eram rămas în urmă în materie de procurat plăceri.

Bărbatul si femeia, comesenii mei, nu observaseră uimirea mea, nu ştiu dacă mă schimbasem la faţă şi chiar dacă aşa ar fi fost, la lumina existentă nu s-ar fi observat. De fapt, cei doi nici nu-mi prea dădeau atenţie, se studiau unul pe altul.

– Şi unde faceţi petrecerea mâine? m-am adresat eu pentru prima dată bărbatului.

– Soţia mea lucrează la Întreprinderea de Gospodărire Comunală din oraş, este contabilă, şi sărbătoreşte la serviciu cu colegii.

Răspunsul acestuia fusese îndeajuns pentru mine ca să îmi rezolv dosarul şi să recuperez măcar o parte din bunurile furate. Odată găsită combina muzicală, chiar dacă nu era el hoţul, puteam merge lesne pe fir până la autorul furtului. Petrecăreţii de la masa la care stăteam, au plecat din nou să danseze. Acum îi vedeam pe ring, dansau lent îmbrăţişaţi. Cred că mergeau la dans mai mult să se îmbrăţişeze decât să danseze. Eu mă gândeam la dosarul meu, rememoram actele şi probele existente, făceam în gând planul de bătaie pentru a doua zi. Am fost întrerupt  de bărbatul şi femeia care se întorceau la masă, aşezându-se îmbujoraţi pe scaune. Au ciocnit şi şi-au stins din nou setea provocată de dans, cu vin  Cotnari.

– Restaurantul, spuse bărbatul are o orchestră bună, este extraordinar să dansezi după o muzică ce ţine ritmul, bateristul face toată treaba.

– Dar şi chitaristul, adăugai eu.

-Da, şi el, amândoi sunt muzicanţi buni, răspunse bărbatul. Dumneavoastră nu dansaţi? continuă acesta. Felicia, prietena mea, ar fi dispusă să vă fie parteneră, dacă fireşte nu aveţi nimic împotrivă. Femeia mi-a surâs, spunând:

– Ţucule, ce o să-şi închipuie domnul despre mine?

– Ce să-şi închipuie, că-ţi place dansul. Ce altceva să-şi închipuie.

– Sunt ameţit, am spus. Adică m-am îmbătat în toată regula. Nu pot şi nici n-ar fi politicos să invit la dans o domnişoară când nu sunt sigur pe picioare.

– Nu pari ”pilit”, spuse femeia, privindu-mă cu seriozitate.

– Nu par, dar sunt şi de aceea trebuie să plec.

Orchestra atacase un nou blues. Luminile deasupra ringului se stinseră şi rămase doar neonul albastru, semn că era ultima melodie pe care o cânta. Consumatorii fremătau în ritmul muzicii. M-am ridicat, am lăsat pe masă banii pentru consumaţie, aşa cum era scris în nota de plată, bineînţeles cu ciubucul aferent. Ospatarul atent se şi prezentă la post. A luat nota de plată şi banii. Femeia mă privea cu interes. În trecere, i-am atins discret mâna, în semn de rămas bun. M-am strecurat încet printre mese uitându-mă încă o dată în urmă, pentru a-mi fixa mai bine în memorie figura celui cu care mâine urma să mă întâlnesc din nou. Nu mi-am luat rămas bun de la el în speranţa revederii la o altfel de petrecere. Am ieşit din restaurant. Am dat de strada aproape pustie. Era răcoare. Cu mâinile în buzunare mergeam agale spre patul meu de campanie. Eram vesel. Înaintam pe trotuar, lovind cu piciorul gheomotoacele de hârtie pe care le întâlneam abandonate anapoda în cale, fără  o frică de aş fi fost văzut de cineva cunoscut, deoarece sosirea mea recentă în acest oraş reducea  foarte mult sau reducea la zero această posibilitate. Pierdusem singurătatea pe traseu. Nu se mai putea apropia de mine. Gândul că mâine voi rezolva cel puţin un dosar cu autori necunoscuţi, îmi crease o stare de euforie. Mă felicitam că din comoditate, hotărâsem să nu mai plec acasă şi să colind prin restaurantele din oraş. Îmi ieşise norocul în cale, sau poate el m-a chemat arătând că încă există. Puteam face orice altceva în această seară, numai să merg prin localuri nu. În activitatea mea îmi mai ieşiseră în cale asmenea chilipiruri sub diverse forme, dar recunosc că sunt alţii mult mai norocoşi ca mine. Pe unii parcă îi caută hoţii, iar ei numai să-i prindă. Eu nu fac parte din această categorie, la mine norocul se iveşte rar, răzbesc în viaţă doar perseverând şi muncind.

Când am ajuns la unitate, aveam în minte, deja pregătit, planul de bătaie pentru a doua zi. M-am culcat  strângând în braţe răceala albă a pereţilor, cuibărindu-mă în lenjeria cazonă cu iz de mucegai. M-am trezit, ca de obicei la ora cinci, m-am spălat în baia unităţii care avea şi o chiuvetă cu oglindă unde în condiţii precare te puteai totuşi bărbieri. Am făcut ordine în camera unde dormisem, apoi am coborât la camera ofiţerului de serviciu, pe care l-am rugat să-i dea telefon sergentului major Popa, un lucrător tânăr, dar foarte isteţ şi harnic, cadru de viitor cum se spune despre asemenea oameni, pe care să-l cheme mai devreme la serviciu. Cu el mă hotărâsem să pun în aplicare planul pentru prinderea autorului, în cazul furtului din locuinţa lui C…  Ion.

Nu după mult timp în biroul meu a intrat sergentul major Popa Victor care, după salutul uzual, m-a întrebat:

– Ce s-a întâmplat, tovarăşe căpitan, avem de treabă?

– Da Popa, avem de treabă. Avem de făcut o treabă frumoasă, de aceea înainte de a începe, trebuie să ne sfătuim. I-am expus lui Popa ce aflasem seara la restaurant şi l-am întrebat ce părere are. Cum ar trebui să acţionăm.

– Părerea mea este că trebuie să-l aşteptăm la intrarea în sediul unităţii la care lucrează soţia, ,,îl umflăm’’ cu tot ce are asupra lui, îl aducem la sediu şi începem cercetările.

– Este o cale de urmat, i-am spus colegului meu, dar există ceva nerezolvat în această ipoteză. Dacă comeseanul meu de aseară a cumpărat combina de la altcineva care putea fi adevăratul hoţ? Ce impresie şi-ar face colegii doamnei Paula, văzându-ne pe noi înfăşcându-i soţul cu cele pregătite pentru aniversare? Nu. Această femeie nu trebuie jignită. Din puţinele date pe care le am despre ea, rezultă că este fără cusur, iar asupra unor astfel de oameni nu trebuie să arunci cu noroiul altora. Trebuie să acţionăm în aşa fel, încăt din ecuaţie să scoatem soţia presupusului făptuitor.

– De ce? a întrebat Popa pe un ton molatic.

– Această femeie nu este implicată cu nimic. Dacă i-am strica petrecerea, va rămâne cu o amintire urâtă pe care n-o va uita niciodată. Crezi că are rost să jignim această femeie? Sunt sigur că nu ştie nimic de năzbâtiile soţului.

– Nu. Dar cum să facem?

– Mă gândesc să-i lăsăm să petreacă şi acţionăm după aceea.

– Păi, nu pierdem momentul operativ?

– Nu-l pierdem, pentru că doar noi ştim ce trebuie şi o cruţăm şi pe doamna Paula de bârfa colegilor de serviciu.

– Cum credeţi că am putea acţiona?

– Mâine dimineaţă îi facem percheziţie domiciliară, găsim corpul delict şi de aici ştii ce urmează.

– ”Dăm vrabia din mână, pe cea de pe gard?”

– Acum încă nu avem vrabia în mână, urmează să o prindem şi cel mai lesne, pe vrăbioiul nostru îl vom prinde în cuibul său. Am pregătit dosarul, pentru ca amândoi să-l studiem în amănunt. Trebuie să ştim cu exactitate ce bunuri s-au furat şi caracteristicile acestora. Vom intreprinde în secret şi legendat, măsuri de identificarea doamnei Paula. Îi vom afla domiciliul şi dacă avem aceste date, lesne vom afla cum se numeşte bănuitul nostru în furtul din locuinţa lui C…  Ion. După aceasta voi întocmi un plan de măsuri pe linia descoperirii autorilor furturilor din locuinţe pe care îl voi prezenta conducerii pentru aprobare şi, astfel, vom respecta şi normativele după care ne desfăşurăm activitatea.

– Eu ce trebuie să fac? m-a întrebat Popa.

– Ce este mai uşor. Afli numele presupusului autor. Pentru asta ştii ce trebuie să faci?

– Bineînţeles.

– Ne găsim la ora 12 pentru a definitiva modul de acţiune pentru mâine dimineaţă.

– Femeia se numeşte P… Paula, mi-a spus Popa la întâlnirea de la ora 12, lucrează contabil la Întreprinderea de Gospodărire Comunală, iar soţul ei se numeşte P… Emil. Din expunerea făcută de Popa, rezulta domiciliul şi celelalte date necesare acţiunii ce urma să o întreprindem.

– Eu zic ca mâine dimineaţă să declanşăm acţiunea la ora 6,30, pentru că la această oră este lumină afară, iar lumea s-a trezit şi încă nu a plecat la serviciu. În plus, la această oră găsim mai uşor martori, pentru a asista la percheziţia domiciliară pe care o vom face.

– Este bine, a aprobat Popa. Unde ne întâlnim mâine dimineaţă ?

– În faţa blocului unde se află apartamentul în care vom face percheziţia.

În locuinţa lui P… am găsit, pe lângă combina muzicală care era aşezată în casă la loc de cinste, şi un covor furat odată cu combina. În urma noastră, în casă, a rămas soţia înmărmurită de frică, privind cum părăseam locuinţa luând cu noi bunurile ce fusese furate şi pe soţul ei încătuşat. În holul Miliţiei încătuşatul nostru a explodat:

– Haita, haitaaa…făcând referire la amanta sa, m-a nenorocit haita, o să spun tot, am s-o trag şi pe ea după mine.

Rostea cuvintele cu buzele modificate de emoţia care îi boţise faţa. Lasă că îţi arăt eu. Lasă că arăt eu la toţi cine eşti. Eşti o curvă, asta eşti. M-ai făcut să-mi sacrific ce aveam mai scump. Să te ia dracu de haită, ”băgate-aş în mă-ta de haită”. Rostea fără încetare acuze la adresa haitei. Un caleidoscop de expresii se succeda pe chipul lui, faţa îi era doar mânie şi dispreţ îndreptate în primul rând spre cea pe care o făcea haită, dar şi spre el, că s-a lăsat prins. Detesta eşecul său, dar mai mult mă detesta pe mine că nu mi-am văzut de treabă. Singura pe care nu o detesta în acele momente, era cred, soţia lui. L-am condus în biroul meu. Intrigat de ceea ce striga, am simţit nevoia să-i spun:

– Singura ”haită” din viaţa ta, eşti tu. De ce găseşti pe alţii vinovaţi pentru nelegiuirile pe care le-ai făcut tu?

El m-a privit, şi ca şi cum s-ar fi declanşat resortul plânsului, a izbucnit în hohote. L-am lăsat să plângă pentru a se mai elibera de tensiunea care-l stăpânea.

– Linişteşte-te, i-am spus după ce mi-am dat seama că a căpătat puţină încredere în mine. Avea nevoie de o vorbă bună, de aceea i-am spus:

– Hai linişteşte-te, doar n-ai făcut moarte de om, dacă eşti bărbat, cum te-ai încurcat, aşa te vei descurca. În viaţă mai sunt şi necazuri de care omul trebuie să treacă. În aceste situaţii dovedeşte cât ești  de tare. S-a oprit din plâns, în vreme ce obrazul i se liniştea din ce în ce mai mult în semn de capitulare.

– Aveţi să-mi daţi o ţigară?

Nu fumam, dar în sertar păstram mereu ţigări, deoarece ştiam că omul de multe ori şi în special fumătorii, pentru a se calma  aveau nevoie să fumeze o ţigară. Prin acest mijloc, deseori, atrăgeam pe făptuitor de partea mea, îl făceam obligat să fie sincer, să se ruşineze şi să nu poată răspunde politeţii mele decât recunoscând adevărul. Era în interesul meu ca cei cercetaţi să fie de aceeaşi parte cu mine.

– Da, i-am răspuns, scoţând din sertar un pachet de ţigări pe care i l-am pus pe masă. I-am dat şi o brichetă. Şi-a aprins cu grabă şi îndemânare de fumător o ţigară, trăgând cu poftă în plămâni. Ţigara se topea cu repeziciune în graba lui de a-şi completa nevoia de nicotină din organism. Tăcea, tăceam şi eu. Îl priveam şi aşteptam. În astfel de cazuri trebuie să aştepţi, să-l laşi pe om să se aşeze, dar nu atât cât să-i permiţi să-şi pregătească scenariul care să-l pună în avantaj, de aceea l-am întrebat:

– Îmi spui ce s-a întâmplat?

– Vă spun, răspunse cu tăria omului plin de ură, care vrea să se răzbune pe ceva. Şi îşi începu destăinuirea. Nu-l întrerupeam deocamdată, iar de grăbit nu aveam niciun motiv. Îl studiam în faza în care ştiam că  vorbeşte despre adevăr pentru a ghici atunci când minţea. Doar când vorbea despre soţie spunea adevărul, în rest minţea de îngheţau apele. Îşi iubea prostul soţia cu adevărat, pentru că o descria fără cusur şi din când în când, ochii i se umezeau din cauza regretului că s-ar putea să o piardă. Era singurul lui regret.   Proză  de Ioan  Bărbunțoiu (Onești)

Prima parte a prozei ”Lauda păguboasă a unui hoț” a apărut pe site-ul AMPRENTA  DE ONEȘTI duminică 13 martie 2022

IOAN  BĂRBUNȚOIU   ESTE  AUTOR  AL  ROMANELOR  ”FATA  CU EȘARFĂ VERDE” ȘI  ”MEANDRELE  DESTINULUI”, AMBELE  APĂRUTE  LA EDITURA  ”MAGIC  PRINT”  DIN  ONEȘTI

 

Foto 3 – imagine   selectată de  Tănase  Dumitru