* * *
copacii au privit în zare
după norii marilor înălțimi.
luna s-a ascuns sub ape.
toate păreau la fel și totuşi
ceva se risipea continuu. mângâia
pe buze urma rugurilor stinse.
ne-am despărțit în câteva cuvinte
convingătoare.
libere.
deschise.
vântul împingea către noi sunete
din locuri calde.
stelele nășteau lumi fierbinți…
spre adâncimi amare
ne-am lăsat purtați
de o maree ascunsă.
* * *
tot ceea ce n-am avut
am îngropat adânc.
v-am purtat cu mine pe cele mai grele drumuri.
v-am dus în gări să vă arăt trenurile.
oamenii care plecau. oamenii care
veneau de nu știu unde. pentru noi
nimeni.
nu a fost zbor să nu-i punem nume
nici sărbătoare strecurată în suflet
pe care să n-o facem talisman.
apoi a venit dimineața
cu adevărul ei blând. cu lumina ei uşoară
alunecând peste umbrele din case.
acum știți că nimeni nu poate
bănui dimensiunile timpului. alegeți
întotdeauna dragostea. copacilor voștri
dați-le motive să înflorească.
pentru cei din preajma voastră rodiți
din când în când rămâneți tăcuți
să mă puteți auzi.
* * *
nu se mai vede nimic
o pădure crește printre flori
cântecul unei păsări.
de aici insomnia. storurile.
spațiul deviat
curbat după orice tulpină.
brațele lungi ale oamenilor
inventează bandaje diverse.
din stradă se aude
ceva viu – o avalanșă
acoperindu-ne.
sufocându-ne.
* * *
simt toamna cum coboară înlăuntrul meu.
așează o foiță de aur peste orice zgomot
și asta mă face cu o idee mai frumoasă
față de alte femei ascunse în trupuri tinere,
strălucitoare ca aerul din jurul unui nor
plin de furie. îmi este suficient
de frig să te învinovățesc pentru
absența ta din zilele mele. pentru tot
atâtea drumuri cunoscute și
nicio ușă pe care
să o deschid. în mine coboară
o frunză
și eu o contemplu ca pe o rană
străduindu-mă să o ghicesc
pe următoarea.
Poetǎ redutabilǎ, Mioara Bǎluţǎ converteşte orizontul de aşteptare al cititorului în azimut existenţial forte, în efigie. Poezia ei este frunza maceratǎ în abisurile din spatele poemelor, cu nervurile rǎmase însǎ distincte, precum indelebile rǎmîn liniile din palmǎ. O poezie cu vǎdit ranfors moral, tensionatǎ de o freaticǎ jubilatorie, surdinizatǎ însǎ cumva auster, ca acoperitǎ de un nor de cenuşǎ şi rǎbufnind doar în actul poietic, o poezie care nu are nevoie sǎ primeascǎ un loc în lume, şi-l face singurǎ, ca o lume în sine ce este, întregind-o pe aceea cǎreia obişnuim sǎ-i spunem, dintr-o strǎveche şi inerţialǎ disonanţǎ, a noastrǎ. Dan Bogdan Hanu
* * *
poezia :
acest câine care nu înțelege
că nu toți oamenii sunt buni
care aleargă încrezător spre fiecare
chiar dacă va fi lovit sau împins
chiar dacă unii se vor răsti la el
cu instincte de fiară supremă
un câine liber
căruia nimeni nu-i poate înfrâna
bucuria de a te întâlni
indiferent de cum ești sau cum arăți
indiferent de câte zile i-au trecut fără apă
sau câte mașinării a ocolit până la tine
privirea lui cât toate cuvintele
te va oglindi recunoscătoare
iar dacă va începe să mârâie
nu căuta lanțuri
nu-l închide în cuști
nu-l izgoni
după miros poate simți
orice loc întunecos
orice lumină
prea bătrân sau poate prea tânăr
zglobiu sau prăpădit
nu vrea decât îmbrățișarea ta
nu vrea decât să fie
credincios liniștii tale
La mulți ani, Poezie!
Iartă-ne pe noi, greșiții tăi! Versuri de Mioara Băluță