Vrăbiuța  norocoasă

Dedicaţie  pentru strănepotul meu, Lucas  Nicolae  Vărăreanu

Lucas, ştii cum arată o vrăbiuţă? Ştii, ai văzut în plimbările tale pe stradă, pe la bunicul tău la ţară, când ai fost cu mami şi cu tati în pădure… Păsărelele acelea vesele, zglobii  şi harnice, pe care le vezi la orice pas, pe stradă, în copaci, pe clădiri şi chiar pe pământ,  se numesc vrăbii, dar fiind foarte mici şi drăgălaşe, oamenii le spun cu dragoste – vrăbiuţe. Ele  trăiesc pretutindeni.

Toate păsările care trăiesc  împreună cu noi se împart în două grupe: unele pleacă  toamna în alte locuri, depărtate, unde este mai cald şi unde îşi găsesc mai uşor musculiţe şi viermişori pentru hrană. Alte păsărele nu pleacă de la noi, pentru că găsesc aici mâncarea de care au nevoie şi pot suporta frigul cel mare din timpul iernii. Aşa sunt şi vrăbiuţele.

Într-o primăvară târzie, bica-bica ta mergea grăbită şi cu capul aplecat spre pământ, prin oraş. Dumneaei mereu merge cu capul aplecat de gânduri, griji şi amintiri, ca şi cum nu ar trăi printre oameni. La un moment dat…bufff! Simte că s-a lovit cu capul de ceva tare şi o durere ascuţită a făcut-o să-şi ducă palma la frunte. Se lovise de o reclamă înaltă, de metal, care-i aţinea  calea. Privind spre pământ şi frecându-şi fruntea din care curgea un pic de sânge, bica-bica a văzut un puişor de vrăbiuţă pe asfalt,  zbătându-se ca înainte de moarte. Biata păsărică se izbise şi ea de aceeaşi reclamă de metal, pe care încă nu învăţase cum s-o ocolească în zbor.

Bica-bica a uitat de propria durere, a luat puişorul de jos şi, ducând cioculeţul vrăbiuţei la gură, a început să -i sufle în guriţă şi să-i dea câte un pic de salivă în loc de apă.  A făcut asta până a ajuns acasă. Repede, repede i-a picurat apă în guriţă, a frecat-o uuuuşor-uuuşor pe piept, ca să-i pornească inimioara şi, văzând că puiuţul şi-a revenit un pic, l-a aşezat cu mare grijă sub o sită, a pus acolo şi un pic de mălai şi apă ca, dacă-i va fi foame, să ciugulească.

Fiind sigură că vrăbiuţa îşi va reveni de tot, bica-bica şi-a văzut de-ale ei prin casă. Deodată, în liniştea cea mare din bucătărie, s-a auzit un zgomot surd care a cam speriat-o. Ea s-a uitat prin casă, dând cu ochii de sită şi şi-a adus aminte că acolo se află bolnăviorul accidentat. Văzând cât este de vioi şi de puternic puişorul de vrăbiuţă, bica-bica s-a îmbrăcat repede, a luat cu grijă puiuţul şi l-a dus exact în locul în care l-a găsit, pentru că acolo era foarte aproape de cuibuşorul în care trăia familia lui. După ce i-a mângâiat şi i-a sărutat căpşorul cel frumos  şi delicat, a desfăcut pumnul şi.. fârrr! puiuţul a zvâcnit în direcţia unde mai erau câţiva puişori, pe magazinul din faţă. Bica-bica l-a privit lung şi s-a bucurat nespus, când puiuţul a revenit pentru câteva clipe în locul unde era ea. ,,Cred că a venit să mulţumească’’ îşi spuse în gând bica-bica cea bătrână.

Uite, ocupându-se de fiinţa aceea mică şi nevinovată, bunicuţa a uitat să -şi dezinfecteze fruntea. Cu un tampon muiat în spirtul medicinal în care se lăfăiau multe petale albe de crin, bica-bica şi-a şters fruntea, uitându-se lung la pata roşie rămasă pe vată. Gândea că Doamne-Doamne a văzut păsărica în pericol şi a făcut în aşa fel, încât cineva s-o salveze. Câtă fericire să poţi şi să vrei să redai viaţa unui suflet!

Tu, Lucas, puiuţ de om, să fii bun toată viaţa ta şi să-ţi aminteşti de povestea vrăbiuţei norocoase, ori de câte ori vei vedea pe cineva care are nevoie de ajutorul tău, fie om, fie orice altă fiinţă. Am încredere că aşa va fi!         Proză   și fotografii  de  prof. Saveta  Vărăreanu,  Fălticeni (jud. Suceava), care a activat mulți ani (24) la Școala  Generală  din  cartierul Slobozia (Onești), unde a fost  iubită de multe  generații de elevi