CANNES 2022. Confruntat cu o competiție incitantă și bogată, juriul prezidat de Vincent Lindon nu a putut face o alegere. Acest festival excepțional se încheie cu triumful lui Ruben Östlund, care moștenește o a doua  ”Palmă de aur”  într-un record șocant.

Sărutul a revenit. Ne-am sărutat mult în timpul ceremoniei de închidere a celui de-al 75-lea Festival de Film de la Cannes. Atâtea pupici pentru a sărbători sfârșitul anilor Covid, distanțarea, revenirea la efuziunile pe care cinematograful le adoră. Și, într-un ”foc de artificii de premii”, juriul a vrut să desfășoare o listă orgiastică (DEX  – referitor la dezlănțuirile pasionale pe care le implicau unele culte mistice din antichitate).

Mica echipă a lui Vincent Lindon nu a ezitat să doboare un lucru – „ex aequo prize” de două ori și, odată cu acesta vine o  eternă întrebare: este jokerul juriilor o modalitate de a acorda două premii în loc de unul? Sau  se reduce un preț la jumătate? La aceasta s-a adăugat un „premiu aniversar de 75 de ani”, care a servit mai puțin pentru a stinge lumânările festivalului, decât pentru a recompensa încă un film.

Dintr-o ediție de foarte înaltă calitate și de o mare modernitate va rămâne așadar un palmares deconcertant. Juriul a reflectat inconștient dificultatea festivalului în sine de a trasa o linie editorială clară, de a decide asupra imensului catalog al cinematografiei mondiale, care i se deschide în fiecare an.

Cinematograful diasporelor

Majoritatea filmelor din competiție au vrut să îmbrățișeze vremurile noastre. Dacă s-au uitat în urmă, scenariile nu au trecut dincolo de anii 1980. Doar „Soția lui Ceaikovski” de Kirill Serebrennikov ne-a dus în secolul al XIX-lea. Franța și-a oferit ”autopsiile sentimentale” obișnuite și frescele de familie cu „Frère et Soeur” de Arnaud Desplechin, „Les Amandiers” de Valeria Bruni Tedeschi și, chiar la sfârșitul festivalului, frumosul „Un frate mic” de Léonore Seraille. Juriul a preferat să salute munca mai radicală a lui Claire Denis și „ Des étoiles à midi ”, o excursie tropicală halucinată, filmată în engleză și în Panama.

Premiul pentru interpretare a revenit lui Song Kang-ho, unul dintre cei mai buni actori ai generației sale, în „ The Good Stars ”, un film minor care are originalitatea de a fi filmat în Coreea de regizorul japonez Hirokazu Kore-eda.

Zar Amir Ebrahimi primește premiul pentru interpretare feminină pentru „Les Nuits de Mashhad ” de Ali Abbasi. Actrița de origine iraniană,  este persecutată în țara ei și trăiește acum în exil în Franța. Directorul său locuiește de mult timp în Danemarca. În Iordania s-au filmat  cadrele  acestui thriller terifiant, despre un criminal în serie care a făcut furori într-un oraș sfânt iranian la începutul anilor 1980. „Nu putem arăta în Iran”, a precizat actrița într-un discurs foarte lung în care engleza și franceză. au fost amestecate.

Apoi l-am văzut pe scenă pe Tarik Saleh, premiul pentru scenariu pentru „ Băiatul din rai ”. Acest film strălucitor de spionaj oferă un portret mușcător al Universității Islamice din Cairo al-Azhar. De origine suedeză, Saleh a filmat „Boy from Heaven” în Turcia. El și-a dat încredere în primirea premiului că, în urma acestui film, nu mai putea vedea țara părinților și inima lui. „Desigur că nu a meritat… dar trebuia făcut. Și voi dedica acest premiu tinerilor cineaști din Egipt, pentru a-și ridica vocea și a-și spune poveștile  ”.

În partea sa cea mai interesantă, palmaresul ediției din acest an  ne spune astfel cum diasporele inventează noi cinematografe naționale, în afara granițelor lor, eliberate de cămășile de forță ale cenzurii.

Ora măgarului rătăcitor

Desigur, acest juriu a fost sensibil și la tema rătăcirii. Cea a „Tori și Lokita ” de la Dardenne (premiul 75 al festivalului) tineri migranți care încearcă să supraviețuiască în Belgia între administrație și bandiți. Aceea a ucigașului chinez care a emigrat în Coreea de la virtuozul „ Decizia de a pleca ” de Park Chan Wook (Premiul pentru regie). Acela, mai puțin tragic, al eroului din „ Opt munți ” de Felix Van Groeningen & Charlotte Vandermeersch,  ce s-a lansat într-o căutare nesfârșită a identității pe versanții Himalaya sau Alpi. Duo-ul belgian, care a filmat acest film în italiană, a împărțit Premiul Juriului cu Jerzy Skolimowski pentru uimitorul lor „ Hi-Han ”. A fost această poveste a unui măgar călător într-o lume brutală și dezumanizată atât de diferită de cea a eroilor umani ai selecției? Acest premiu ne-a oferit mai ales cel mai bun moment al serii, când autorul „Deep end”, decanul selecției, a început să citeze, fără grabă, numele tuturor măgarilor care au luat parte la proiectul său.

Cel mai râvnit premiu urma să fie acordat unui platou de filmare pe un vas de croazieră, la bordul unuia dintre acele concentrate de lux, care merg, plutind pe oceane, în largul coastelor realităților, scoici în care coexistă, de la cale până la podurile superioare, toate straturile societății. Cu „ Fără filtru ”, primul său film filmat în limba engleză, regizorul suedez Ruben Östlund primește al doilea premiu, la cinci ani după „Piața”.

 

Există două tipuri de „duble webbed” (dublu ”Palme…”). Primii s-au reinventat ca Francis Ford Coppola („Conversația secretă” și „Apocalypse Now”, ele fiind filme foarte diferite). Aceștia din urmă ”sapă aceeași brazdă” pentru a face filme foarte asemănătoare precum Frații Dardenne („Rosetta” și „Copilul” au mai multe puncte în comun decât diferențe?)  Ruben Östlund face parte din această categorie: „Fără filtru” este hilar, muşcător, inteligent, extrem de talentat… dar prin substanţa şi forma sa nu contrastează cu ”Palme…-ul”  precedent.

Revenirea glamului  (DEX – ”ață  încâlcită”)

Această listă de premii ”la acordeon” provine dintr-o selecție deosebit de bogată. Ediția  din anul 2022 a Festivalului de film de la Cannes va fi arătat cel puțin că este încă posibil ”să se tricoteze” o competiție de vârf, fără filme de platformă. Problema vidului american, flagrant anul trecut, părea rezolvată prin două avanpremiere: „Top Gun” (dezvăluit înainte de Cannes la San Diego) și „Elvis” prezentat pe Croisette ca o premieră mondială.

Aceste evenimente au oferit covoare roșii ale lui Tom Cruise, Tom Hanks sau chiar Julia Roberts care treceau prin Coastă. Oficial, în 2022, Cannes și-a recăpătat glam, cu ”ploi de paiete” care au mascat o dificultate mai profundă în fața evenimentului. După proiecțiile speciale, cinematografia americană a fost reprezentată în competiție doar de James Gray și Kelly Reichardt. Niciunul nu a sedus juriul. Cei doi realizatori au fost ultimii dintre mohicani, deoarece colegii lor migrează masiv pe platforme.

Netflix a fost bine prezent la Cannes. În timpul pieței de film, studioul a cheltuit chiar peste 50 de milioane de dolari pentru a achiziționa „Pain Hustler”, pe care David Yates („Harry Potter”) o va filma în această vară alături de Emily Blunt. Un cec de record semnat la Cannes pentru un film care, când va fi terminat, va fi vizionat… în altă parte.

Pentru că, conform statutelor sale, marele festival francez nu poate programa decât în ​​competiție filme susceptibile de a fi lansate în cinematografele franceze. El lasă astfel câmpul deschis rivalei Veneția care, ea, întâmpină indiferentă lucrări de mare sau mic ecran.

Cannes pare să dorească să compenseze această lipsă încercând să-și însuşească absolut orice altceva. Inaugurată anul trecut, sectiunea ”Cannes Première” proiecteaza filme prestigioase excluse din Competitie. În 2022, am văzut „Noaptea de 12” de Dominik Moll, „Frații noștri” de Rachid Bouchareb, „As bestas” de Rodrigo Sorogoyen sau chiar „Cronica unei legături în trecere” de Emmanuel Mouret. Un program demn de un Concurs bis.

De pericolul acumulării

”Cannes Première” nu lasă nicio îndoială cu privire la vocația sa: intenționează să arate filmele pe care comitetul de selecție le plac mai puțin, dar refuză să lase ”să  le scape” în alte festivaluri. Oricât de crud ar fi, principiul unei „selecții” constă în a lepăda anumite titluri în favoarea altora. Acest juriu va fi funcționat, ca și festivalul, după un principiu invers al acumulării.

Rămâne acest mister: cum poate o asemenea multitudine de premii să lase un asemenea sentiment de incompletitudine? Absența superbului „Armaggedon Time” al lui James Gray poate fi explicată: acest film foarte personal, ”foarte din anii 1980”, foarte newyorkez, contrastează cu dorința evidentă a juriului de a recompensa filmele care abordează probleme contemporane majore. Dar dacă a vrut să scoată în evidență lucrări înrădăcinate în realitățile prezentului, de ce ați respins „RMN” de Cristian Mungiu, cel mai puternic film politic al acestei ediții? Atingem paradoxul exhaustivității: eforturile de a-l realiza nu fac decât să facă neajunsurile mai flagrante.

La începutul ceremoniei, într-un discurs spiritual și relevant, Vincent Lindon a evocat „un concurs făcut nemilos de calitatea uluitoare a lucrărilor prezentate”. El l-a citat pe André Gide: „Arta se naște din constrângeri și moare de libertate”. Fără să vrea, fără îndoială, actorul a subliniat problema listei de premii pe care urma să o dezvăluie. Înmulțind premiile, juriul său a crezut că se eliberează de constrângerile impuse, oferindu-și mai multă libertate… iar lista de premii a fost dezorientată.    Articol de Adrien  Gombeaud, ”Les Echos” (Franța)

O   INVITAȚIE  LA   UN  EVENIMENT   CULTURAL   ONEȘTEAN

LUNI  30 MAI, LA ORA 18.00  LA    CASA  DE  CULTURĂ   A  SINDICATELOR  ONEȘTI