UN   ARTICOL  DE  PROF.  ARISTOTEL  PILIPĂUȚEANU

 

Prin 1966, student fiind la Filologia ieșeană în anul al II-lea, aprofundam studiul romantismului  românesc sub îndrumarea doamnei  asistente (pe atunci) Antoaneta Macovei. Ne plăcea pentru calmul traseu imprimat discuțiilor, pentru conexiunile sugerate, pentru derapajele subiective prin care lua atitudine incendiară față de cercetătorii  epocii romantice, unii dintre ei autoritari universitari clujeni ori bucureșteni. Parcurgea întreaga claviatură de la ofuscarea mocnită la tiradele vehemente. Aflasem că era originară din Leorda – Botoșani, localitate aflată la  doar 20  de km de Dorohoiul meu natal, prim motiv de simpatie. Am mai aflat că ar fi vrut să urmeze o carieră actoricească, dacă facultatea de profil din Iași nu s-ar fi desființat. Era o femeie frumoasă,  ușor capricioasă, temperamentală și în același timp dădea dovadă de  delicatețe. De fată, se numea Moțoc și-mi plăcea să cred că  descindea  din ”neamul acelui bărbat / care dintr-o lovitură / patru domni a răsturnat”. Nu mergeam însă mai departe, asociind-o cu Vidra. Ea avea  un fel propriu de a fi, emana un aer  nobiliar, inofensiv,  de neam vechi trecut prin retorta unui trai îmbelșugat și al unor  înalte oportunități educative. Cu mintea mea juvenilă de atunci îmi plăcea să cred că nașul ei de botez  era admirator al Reginei Maria – Antoaneta și –l invidiam pe  domnul Macovei, pe care nu l-am cunoscut niciodată. Mă închipuiam regizor și distribuiam  actrița  în  roluri  diverse…

Acum, la peste  jumătate de secol distanță, răsfoiesc un volum pe care prof. univ. dr. Antoaneta Macovei  ni l-a dăruit nouă, foștilor  ei studenți, cu ocazia întâlnirii semicentenare de  la absolvirea facultății. Cum nu  erau suficiente exemplare, s-a organizat o tombolă și m-am bucurat printre norocoși. Domnia sa, din motive de sănătate, n-a putut trăi bucuria revederii într-un amfiteatru dar ne-a trimis acest semn de simpatie și prețuire pe care l-am recepționat cu  respect și recunoștință.

Volumul Antoanetei Macovei, ”Pagini răzlețite”, Editura Vasiliana, Iași, 2017,  grupează  în șapte capitole, însumând  peste 400 de pagini, studii aprofundate apărute în istorii literare,  volume omagiale, colective, sub egida Academiei Române și în publicații  specializate de prestigiu (”Analele Științifice ale  Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași) sau în reviste literare  de mare audiență (”Cronica”, ”Ateneu”, ”Vitralii”). Multe sunt prefețe la volume editate sub îngrijirea Antoanetei Macovei sau comunicări științifice susținute la simpozioane și congrese naționale și  internaționale. Într-un ”Argument” binevenit , autoarea îndeamnă la o privire  comprehensivă, lipsită de  prejudecăți asupra literaturii române de la mijlocul  secolului al XIX-lea, menită să anihileze imaginea unui ”experiment desuet, îmbibat de o ideatică istorico – politică, fără să atingă esteticul pur, pretențios”. Accentul trebuie pus pe  aria generoasă a romantismului. Antoaneta Macovei pleacă de la premisa că opera unui poet  nu poate fi înțeleasă conform convingerilor proprii fiecărui critic, ci în funcție de  timpul redactării, de mentalitatea epocii, de talentul creatorului. Cotele de receptivitate pot crește sau  descrește după  gustul epocii emitente sau a celei receptoare.

 

 Zorii lirismului  autohton

 

Lirismul incipient românesc pune în evidență  câteva nume de  rezonanță. Gheorghe Asachi, un soi de ”uomo universale” respinge diletantismul, optând pentru armonia dintre originea emoțională și truda meșteșugului poetic. Dincolo de uscăciunea chipului din litografii, ”marele bărbat a fost și el”, ne asigură Antoaneta Macovei – ”un om cu  suflet cald, de o  tandrețe reținută, capabil de mari pasiuni”. Lirica sa erotică depășește  versurile clamoroase ale contemporanilor, poezia devenind  din spectacol spovedanie. Ferită de indiscreții, iubita, investită cu atribute mitice, capătă valoare de talisman.

”Un truver valah”, Anton Pann, și-a urmat nedesmințit crezul:”De la lume adunate și iarăși la lume date”.  De aceea este extrem de dificil a distinge cât din creația sa îi aparține și cât datorează folclorului.  Cum i-a fost existența diurnă, furtunoasă, marcată de cele mai neprevăzute evenimente, așa îi este și opera. Ignorând  grupările și  programele culturale, a intuit complicatul sistem al  cererii și ofertei. Antoaneta Macovei nu pierde prilejul  de a emite idei generatoare de polemică: Anton Pann n-ar fi un scriitor propriu – zis ci un editor de repertoriu semi- folcloric ;  multe texte sunt ”adunate” de alții ; unele chiar scrise de alții (volumul ”Poezii deosebite”,  1837,  conține  35 de piese din care  15 aparțin Văcăreștilor și lui Conachi, în ciuda  declarației lui Anton Pann că nu-i place să facă ”plaghiori”; uneori ”forțate de cerințele rimei, cuvintele sună fals” ; alteori  apar ”sinonimii care nu se acoperă total”. Scopul acestor observații nu este de a dinamita creația antonpannescă, de a  contesta ”meșteșugul lui Anton Pann străin de  poză și artificiu, rezultat al adevărului vieții și al lumii”. Sunt procedee prin care  se urmărește  decontarea  și stabilirea autenticității ori modul  de  operare la nivel stilistic.

Costache Conachi, logofăt în  cancelaria domnească, dublat de un cugetător lucid nu este  doar ” un creator  monocord, sentimentalist și exagerat  senzual” ci și un  meditativ de profunzime. Atrasă de nume  mai puțin cunoscute, Antoaneta Macovei practică o veritabilă  arheologie de ordin istorico – literar, pândită  periodic  de spiridușul zădărniciei, descoperind în Constantin Stamati ”o structură  lirică accentuată, irizată de înalta iubire de patrie” sau  o  prodigioasă activitate de traducător, deși fără rezultatele scontate. Convinsă că ”faptul artistic genial nu trebuie să-l umbrească pe cel mărunt,  creat cu mai puțin har”,  cercetătoarea merge mai departe, aducând la suprafață și realizările fiului celui amintit, anume Cristian Stamati – Ciurea, autor dramatic bucovinean și ale nepotului Leonida Stamati – Ciurea, întemeietorul Partidului Național Liberal din Basarabia, retras la Târgu Ocna, unde s-a stins din viață în 1926. Alt ”minor”, Mihai Cuciureanu, botoșănean, ”prin  lirismul spontan,  nemascat, a dezvăluit o structură poetică incontestabilă”.

 

 Structuri  romantice ale  lirismului  românesc

 

”Paginile  răzlețite” conțin atitudini personale, uneori de necontestată  justețe, alteori discutabile, toate însă distingându-se prin inedit și cutezanță. Se amintește că mulți poeți romantici se considerau ”Mesia” popoarelor: Mickiewicz,  Lamartine,  Byron. Statutul  de ”proscris”, de  ” exilat” era un blazon: Ion –  Heliade  Rădulescu,  Bălcescu, dar și – adăugăm noi – Victor  Hugo sau  Pușkin. Printre publicațiile pașoptiste este inclusă și ”Revista  Română”  editată de Odobescu.  Hasdeu este și el  adus mai aproape de revoluționari prin romantismul dramei ”Răzvan și Vidra”. Astfel,  cei doi mari scriitori nu mai stau ”răzlețiți” ca în vechile istorii literare. Iar Eminescu este corolarul  unei etape, ”esențializând  tot ceea ce a  constituit  fondul durabil al literaturii pașoptiste”. Din scrierile romanticilor români lipsesc atât cultul pentru temele fantastice, precum și tipul pasiv al inadaptatului (excepție face Eminescu). Istoria nu este transfigurată cu sentimentul de regret al occidentalilor, ci ca modalitate de revigorare a contemporanilor.

Teoretizând îndelung, Antoaneta Macovei optează pentru termenul de ”lirică meditativă”, întrucât ”cel de poezie  filosofică  nu acoperă o realitate, cel puțin pentru prima jumătate a  secolului al XIX-lea”. ”Poezia meditativă” sau ”reflexivă” dezbate așadar o problematică de ordin general, fără implicații filosofice. În ce ne privește pe noi, românii,  Revoluția lui Tudor Vladimirescu, precum și alte  conspirații și comploturi finalizate în eșec au  generat o stare  generală depresivă, fără implicații filosofice. Majoritatea primilor noștri poeți au trăit în tinerețe situații tragice, dispariția unor  ființe apropiate sau  deziluzii în dragoste. Solilocviile lor comunică o atitudine uneori  elegiacă,  alteori gravă și impunătoare. Cât privește consecințele influențelor străine,  se dau explicații pe înțelesul oricui: ”Orice lumină din afară nu poate crește un fruct atâta vreme cât nu există puterea și solul”.  Vâna autohtonă conferă  consistență  ideatică și ritmică. Impresionează și capacitatea de  sintetizare proprie Antoanetei Macovei: ”Scrisă în versuri sau proză, uneori cu imagini unice și  sonorități ce amintesc de legănarea psalmilor religioși, ori păstrând  ecouri din ritmurile creației populare, meditația românească poate fi considerată ca specie literară, în jurul anului  1840, prin eforturile unui șir întreg de poeți, la capătul căruia se găsește Alexandrescu, artistul ce a șlefuit-o  și i-a dat strălucire”.

”Cântarea  României”, poem în proză a dat naștere la un imens material istorico – literar elaborat pe întinderea a  mai bine de un secol. Antoaneta Macovei are tenacitatea de a analiza cu migală fiecare opinie și a lua în considerare orice argument, oricât de  mărunt, în  favoarea moldoveanului lipsit de orgolii, Alecu Russo.

Mai mult, întreprinde cu un grup de studenți filologi dar și matematicieni, îndrumați de specialiștii în I T, un studiu statistic pe text, cu rezultat așteptat. ”Încercarea de a spune ceva nou despre cel care a fost numit  când   <<Lamartine al românilor>>, când  <<Mistralul Mirceștilor>> poate  părea ca o neiertată cutezanță”,  recunoaște autoarea volumului. Și totuși, acceptă riscul afundându-se în  studiul unor texte rămase în manuscris ori ”răzlețite” în periodice, de la debutul  în limba franceză (poate ”un joc al tinereții” care trebuie dat uitării, total neelocvent”) până la  strălucitul apogeu. Poezia  sa erotică nu este străină de ”curierii inimilor” (lăutarii) și se dezvoltă sub antetul temperamentului său, cu ecouri lamartiene. Osmoza iubire – natură este aproape obligatorie, peisajul fiind perceput ca stare de spirit, nu ca decor. Tensiunea este  asigurată de simultaneitate. După moartea iubitei, ”versul este cenzurat, descărcat de combustia sufletească”. ”Pastelurile, ”o vivificare a  liricii lui Alecsandri,  conceptual și formal” demonstrează că  sentimentul naturii este la fel de vechi ca ființa umană. Poet al diurnului, Alecsandri, asemenea anticilor, își ridică  ochii spre  soare într-o continuă și  tulburătoare venerație. Spontan în  invenții peisagistice, bijutier în  șlefuirea formelor imagistice, este punctul de intervenție între poezia primei jumătăți a  secolului al XIX –lea  și creația eminesciană. Cu Alecsandri, poezia noastră depășește granițele, intrând în lume. ”Dacă în generația de la  1848 a existat un om mai iubit și mai respectat datorită distincției și generozității spiritului său, acela a fost, fără niciun dubiu, Costache Negri”. Punerea în evidență  a verbului dinamizator, reflex al expresiei vii, nemijlocite și nefalsificate de niciun intermediar, întărește aprecierea lui Eminescu despre Negri:” poet și prosaist eminent, patriot bun  cu inimă dreaptă și fără patimă”.

 

Între diletanți și erudiți

 

Că Bogdan Petriceicu Hasdeu face parte dintr-o familie de  creatori literari o demonstrează  scrierea ”Domnia Arnăutului”,  redactată inițial de un unchi, Boleslav,  reluată  de  tatăl Tadeus și finalizată de fiu. Pe șapte pagini, Antoaneta Macovei face operă detectivistă, arată că B. P. Hasdeu a operat masiv pe text, paternitatea impunându-se de la sine. Un personaj aproape obsedant al istoricului și dramaturgului  este vornicul Moțoc, supralicitat spectaculos prin cruzime și tragism. O explicație încearcă Ștefan Gorovei: în perioada  cât a fost director al Arhivelor Statului, Hasdeu  a avut ca secretar un Ilie Moțoc. Precizăm și noi că autoarea volumului de care ne ocupăm se numea cândva Antoaneta  Moțoc. Ea pătrunde cu delicatețe într-un  interval gingaș al vieții marelui savant. Ne pune în față un adevărat roman epistolar al Hașdeilor, palpitant și încântător, enigmatic și cugetător, unde  invenția scriitoricească pălește în fața tulburătoarelor momente trăite de tată, mamă și fiică. Descoperim un Hasdeu tandru și  iubitor, dând sfaturi înțelepte celei pe care a iubit-o ca pe lumina ochilor: ”Nu înceta a fi voioasă, glumeață,  râzătoare; căci posace sunt  numai naturile mediocre sau răutăcioase”.

Analizând  unda lirică din ”Pseudo-kynegetikos”, cercetătoarea stabilește și izvoarele:  structura intimă a prozatorului; specificul  eseului ca gen literar (stringența logică este substituită cu reflecția subiectivă). Studiind  discursurile  lui Kogălniceanu ori Delavrancea, dezvăluie mecanismele interioarei arte  oratorice. Matei Millo și Vasile Alecsandri oferă un  model al  colaborării actor – creator. Alexandru Dima ilustrează tipul savantului prin ideile sale ”comunicate într-o formă elevată, de mare claritate, marcând înclinația  către ordine și metodă”  și Antoaneta Macovei  menționează că  ultima carte  a universitarului Alexandru Dima, ”Viziunea cosmică în  poezia românească” a apărut la ”Junimea” în 1982 prin devoțiunea criticului și  istoricului literar Mihai Drăgan și a redactorului Gheorghe Drăgan.

Scotocind tenace  Arhivele Statului din Iași, consultând peste 30 de dosare,  Antoaneta Macovei  descoperă  o scrisoare adresată de Brătescu – Voinești lui  Mihail Sadoveanu, ambii  erau directori de teatru, și nu  ezită să se întrebe public ce caută respectiva epistolă într-o carte care  conține  corespondența lui … Ibrăileanu. Tot așa, îi reproșează  lui Al. Piru  insuficienta documentare  privind  un aspect, director interimar al Naționalului ieșean, din activitatea  mentorului de la ”Viața Românească”.

Dincolo de aceste  zbateri pentru lucruri aparent mărunte, Antoaneta Macovei  rămâne o  perfect informată cercetătoare  a romantismului românesc, vorbind poate cu prea mult entuziasm de ”generația de aur a literaturii  noastre, din a cărei stirpe s-a  considerat  și Eminescu prin stilul  său înaripat, decisiv, vizionar”. Înțelegând  resorturile delicate  ale fenomenului literar, profesoara  le-a putut explica și altora în ce constă frumusețea și adevărul unii curent literar care ni l-a dăruit, într-adevăr , pe Eminescu.    Prof. Aristotel  Pilipăuțeanu, Onești

În urmă cu 7 ani, participând la Liceul Carol I  din Bicaz la o activitate cuprinsă în Festivalul Național al Cărții ”Bucuria lecturii” (organizat de  Federația Internațională a Comunităților Educative din România și de Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași), prof. univ. dr. Antoaneta Macovei, specialist în Literatura română și Jurnalism la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași a declarat:”Contactul cu cartea îți dă  o trăire aparte. Lectura  rămâne o satisfacție  personală, cu roade după aceea… Nu poți să fii fericit decât atunci când alegi tu însuți calea!”

  Prof. univ. dr. Antoaneta Macovei  este specialist în Literatura română și Jurnalism la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași și a fost prezentă la Bicaz împreună cu prof. univ. dr.  Viorica S. Constantinescu,  specialist Literatură comparată și Estetică la aceeași instituție, tema  dialogului fiind ”Frații Grimm sau despre veșnicia  poveștilor”