CEL   CARE   TACE…

 

22 iulie este o zi tristă pentru  Norvegia! Azi se  comemorează 10 ani de la atacul extremist de dreapta de pe insula Utoya, unde  teroristul Anders Breivik a ucis 8 persoane și a rănit cel puțin alte 200 când a detonat o bombă în zona guvernamentală din Oslo. Apoi el s-a îndreptat înspre insula Utoya, unde se organiza o tabără de vară a Tineretului Partidului Muncitoresc (AUF) de centru-stânga și  acolo, în timpul unui masacru de 72 de minute, Breivik a ucis 69 de tineri și a rănit alți 33.

La 10 ani de la acest masacru ziarista  Anne Bitsch a scris în cotidianul aftenposten.no:

 

În urmă cu zece ani, teroristul a fost mustrat de judecător. S-a simțit atât de eliberator. Azi sunt trist. Este un moment istoric. Judecătorul Wenche Elizabeth Arntzen tocmai  anunțase sentința pentru teroristul Anders Behring Breivik. Un zâmbet arogant îi trece pe față în timp ce ea îl informează despre dreptul de a face apel. Cu o prefăcută politețe, el vorbește despre modul în care instanța „susține multiculturalismul” și că nu poate recunoaște instanța făcând apel la verdict. Arntzen este convins. Dar când Breivik vrea să le ceară scuze militanților naționaliști din Europa, zece săptămâni de răbdare s-au epuizat. Judecătorul își atinge microfonul și spune cu severitate: „Nu este momentul să ne adresăm cuiva în afara acestei săli de judecată. Tu trebuie să răspunzi acum, Breivik. Îti pun o intrebare.”

Abia îl auzim regretând că nu a reușit să execute mai mulți oameni pe Utøya. Urmează ceva  ce a fost și înregistrat… Arntzen îi cere avocatului apărării teroristului să preia conducerea: „Avocat Lippestad, puteți clarifica poziția clientului dumneavoastră?” Geir Lippestad și Breivik jubilează… Când Breivik vorbește din nou, este din nou întrerupt de judecătorul Arntzen, care spune că acum avocatul său este cel care are cuvântul, nu el. Deoarece este clar că Breivik nici nu va face recurs și nici nu va lua timp să se gândească la asta, ea conchide cu autoritate:„Atunci nu mai e nimic de luat în considerare.”

Judecătorul districtual Wenche Elisabeth Arntzen la Tribunalul districtual Oslo, la 22 iunie 2012: ”Anders Behring Breivik a fost condamnat la detenție pentru 21 de ani cu un termen minim de 10 ani.” În urmă cu zece ani, puțini au pus la îndoială dreptul lui Arntzen de a-l întrerupe pe Breivik în timp ce acesta încerca să transforme sala de judecată în propriul amvon ideologic. Majoritatea credeau – desigur – că trebuie să existe limite pentru răspândirea urii și a dezinformării, nu în ultimul rând din considerație față de victimele terorii. Astăzi mă întreb dacă acest lucru este considerat la fel de natural. Sloganurile au căpătat un punct de sprijin

Lucrez acum la o carte despre procesul împotriva condamnatului pentru terorism Philip Manshaus , care și-a ucis sora vitregă adoptată și a atacat moscheea Al-Noor din Bærum. În timpul lucrării, am observat că Manshaus a folosit Tribunalul într-o măsură mult mai mare ca amvon politic. În timpul explicației sale libere, el s- a adresat direct adversarilor săi și i s-a permis să facă apeluri nestingherite pentru a răsturna democrația.

La fel ca Breivik, Manshaus a mai spus că regretă că nu a ucis mai mulți oameni.

În dezbaterile din ultimii ani s-a auzit constant refrenul că „trebuie să tolereze” să se audă „opinii politice” cu care nu e de acord. Că nu se poate „accepta cenzura în slujba binelui”. Se servește  adesea ideea  că „libertatea de exprimare capătă valoare decisivă doar atunci când apără expresiile care ne plac cel mai puțin”.

Am petrecut mult timp pe forumuri de dezbateri de extremă-dreapta în acești ani. Este izbitor cum utilizatorii presează libertatea de exprimare în piept înainte de următoarea secundă în care apără deportările, crima și genocidul.

Se strică linia dintre extrem și normal? Doctorand la Centrul Holocaust, Birgitte Haanshuus și om de știință, mass-media, Karoline Ihlebæk au studiat site-urile Mișcării de rezistență nordică. Ei au descoperit că știrile din „media” au fost folosite pentru a legitima conținutul antisemit.  Se strică linia dintre extrem și normal? Întrebarea se forțează.

Luarea în considerare a libertății de exprimare și de întrunire este folosită ca justificare pentru a permite organizațiilor neonaziste să fie legale în Norvegia. Protecția libertății de exprimare a dus, de asemenea, la achitarea membrilor Mișcării de rezistență nordică în urmă cu câțiva ani, după ce în noaptea de 9 aprilie au agățat steaguri și bannere cu svastica cu textul „ne-am întors” în fața fostului sediu al Gestapo din Kristiansand. Curtea de Apel Agder a considerat că acest lucru nu constituie o amenințare suficientă pentru grupuri definite.

Dar această „expresie” nu poate fi privită ca nicio altă poziție politică. Ea provine de la o organizație al cărei scop este de a desființa democrația în forma ei actuală. În esență, național-socialismul nu este doar o ideologie, ci un program politic care a stat în spatele celei mai mari crime în masă din secolul al XX-lea.

Faptul că astfel de marcaje nu sunt definite drept solicitări implicite pentru continuarea discriminării și opresiunii celui de-al Treilea Reich este greu de înțeles.

Ce ar trebui să aibă prioritate, prejudecata sau securitatea?

Libertatea de exprimare a fost consacrată în 1948 ca unul dintre cele mai centrale principii ale statului de drept. Scopul a fost de a proteja individul împotriva abuzurilor de putere ale statului și de a facilita ca oamenii să „acționeze unul față de celălalt în spiritul fraternității”. Nu acordați permisiunea oamenilor de a încălca demnitatea umană a altora în cuvânt sau faptă! Chiar dacă expresia nu este ilegală, poate fi o încălcare a intenției Declarației Drepturilor Omului. Articolul 30 prevede: „Nimic din această declarație nu va fi interpretat ca acordând unui stat, grup sau persoană dreptul de a lua parte la orice activitate sau de a întreprinde vreo acțiune menită să distrugă oricare dintre drepturile și libertățile menționate în Declarație”.

Lipsa voinței de a lua acest lucru în serios are consecințe notabile. Acesta împiedică protecția substanțială a dreptului minorităților la viață, libertate și securitate personală (articolul 3) și libertatea religioasă (articolul 18).Au trecut zece ani de când teroristul Anders Breivik a fost mustrat atât de direct în Tribunalul districtual din Oslo. Când stau acum în cabină cu o conexiune slabă la internet și mă uit din nou la videoclip , sentimentul eliberator pe care l-am avut cândva a dispărut. Acel  sentiment  este înlocuit  de tristețe.

Vocea pe care a reprezentat-o ​​judecătorul Arntzen, integritatea morală de care aveam atât de mare nevoie în timpul soluționării instanței, are astăzi un spațiu limitat de exprimare. Într-o perioadă în care amenințarea din partea extremiștilor de dreapta este în creștere și în care Partidul Laburist și musulmanii în special sunt de așteptat să fie expuși, acest lucru ar putea avea consecințe dezastruoase. Este ușor să fii intransigent în numele libertății de exprimare când nu ești tu însuți ținta urii! Conceptul superficial contemporan al libertății de exprimare poate însemna începutul sfârșitului pentru ca intențiile Declarației Drepturilor Omului să fie protejate. Dacă vrem să reușim să oprim această evoluție, trebuie, așa cum ne-a arătat Wenche Arntzen în urmă cu zece ani, să nu tratăm ura și rasismul ca expresii politice obișnuite. Trebuie să cerem decență. A devenit mult mai dificil să susținem o cultură a dezbaterii care ne echipează să „acționăm unii față de alții în spiritul fraternității”.

Libertatea de exprimare are cea mai mare valoare atunci când contribuie la promovarea respectului pentru democrație și drepturile omului.