Continuăm  prezentarea  celui de-al IV-lea volum din ”Metafore comăneștene” (Editura PIM, 2021), punând în evidență  bogăția tematică și  varietatea mijloacelor de expresie.

 

Moartea este văzută adesea ca o  dramatică despărțire de lume, dar și ca prilej  de  reiterare a unui deziderat străvechi: ”Mai trece-un vis,  ia altul loc / și urci încet pe-a vieții scară, / Și când ajungi în vârful ei / La ultimul fuștei din scară, / Te-ntrebi: de ce nu poți să iei / Urcușul pentru a doua oară” (Leonid Iacob). Alteori, dimpotrivă,  extincția poate fi catalogată ca o eliberare. Cine ne asigură că Pământul nu este decât Infernul unei alte planete? Sufletul chinuit de așteptare dorește cu ardoare reintehrarea cosmică: ”și-mi plânge  pieptul după Cerul Sfânt, / în care va fi veșnic Sărbătoare”…”și urc târâș spre Slava Viitoare” (Alina Apostoaie). Numai o viziune optimistă asupra tărâmului  de dincolo  poate da impuls acțiunilor noastre: ”Când  am plecat  cu caravelele spre vest /  Îmbrățișam în sufletele noastre insustent /  Moartea  ca pe o nouă binecuvântare / Ca pe-o mireasă furată de pe Continent” (Mirtiș Dumitru).

Poezia religioasă este cultivată cu sârg, mai ales de Alina Apostoaie. Mirtiș Dumitru, real talent împlinit în versuri desăvârșite, respirând  autenticitate și trăinicie, este obsedat  de lipsa perspectivei cauzată de păcatul strămoșesc. Nu-i sunt suficiente cuvintele toate  pentru un excurs în zona Empireului: ”Mă doare lipsa cuvintelor  cu un  minim sens / În preajma  măreției Tale, Doamne / Se topesc dintr-o dată metafore, intens, / În  creuzetul turmentatelor toamne”.

Dumitru Ichim își intitulează direct poeziile ”Psalmi”, chiar dacă nu se înscriu în cutumele speciei  totdeauna. Spre deosebire de Arghezi care pendula între credință și tăgadă, poetul născut la Dărmănești, trăitor în America unde  îndeplinește înalte funcții ecleziastice,se situează pe palierul superior al credinței definitive. ”Prea strălucita – Ți noapte, Iubire  pură, in se / Tărâm pe unde  gândul n-ajunge mâzgălirii, / Îmbrățișării Tale, mi-s  brațele învinse! / Nestinsul rug – răcoare, ca fim de nard Iubirii”

 

Timp și vânt peste  cuvânt

 

Printre versurile care cântă iubirea, natura sau  măreția divinității, se strecoară și elemernte de artă poetică. Talentul este văzut ca un har celest, pogorât asupra celui ales: ”Sunt un condei în Mâna Ta și aș vrea să scrii prin mine / un vers duios născut în Cer , în Zările Divine, / prin Jertfa Ta Tu mi-ai promis o dulce veșnicie, / de aceea vreau  ca viața mea să fie-o poezie” (Alina Apostoaie). Inefabilul gândului poetic își caută adesea autodefinirea: ”În cactus ce spun țepii / De zodia Iubirii? / Că-n spini floarea-și arată, / Cum jertfă e cerneala ce-a  curs cândva prin sepii” (Dumitru Ichim). De talent depinde  capacitatea de maximă  concentrare: ”Ochi de copil, / mărginind o grădină. / Cal fără șea, / peste drum desfundat. / Om rătăcind / În  ziua senină. / Timp fără timp limitat” rezumă, în cazul lui Marcel Cepoi, uriașul univers numit ”Om”. Dexteritatea mânuirii acrobatice a vocabulelor, fie ele și neologisme, o deține cu succes Mirtiș Dumitru. Joaca lexicală, de-a ipostazele, deci de-a viața este practicată și de Helena Lavinia Hristodoulakis. Tot ea reușește să sugereze atemporalitatea printr-o  jucăușă alternare antitetică sau să stabilească poeziilor titluri  cu încărcătură ludică: ”Flutu-re-m-aș”, ”Călimara sărată”, ”Sânziană-ți”. Procedee similare întâlnim și la  alți poeți:”Mă-mbracă-n stih stiharul înaltelor stihiri” (Dumitru Ichim), ”Am uitat să-ți spun ieri / Că mâine aș fi vrut/ Ca azi să mă fi plimbat” (Mădălina Andreea Miron).  În schimb, maniera Corneliei Prisăcaru Zota de a  aglutina cuvintele în șiruri lungi, greu de lecturat în gând sau de recitat nu pare productivă în procesul de înnoire a lirismului. Mai degrabă o face Vasile Ungureanu prin paradox și oximoron: ”Un timp fără vreme”; ”Privesc și-n spate înaintând”. Aforismele încununează această sumă de căutări: ”De n-aș fi eu Iubirea, tu cui i-ai mai fi Toma?”; ”De n-ar fi suferința, din ce s-ar naște perla?” (Dumitru Ichim), ”E mult  mai bun măgarul / Docil, / ce te slujește, / Decât un cal  cât farul, / Ce una te trântește” ; ”Un om prevăzător, / La fapte  potrivește, / Cum apa de izvor, / Ulciorul împlinește” (Nicu Vătavu). Am mai putea oferi numeroase monstre privind capacitatea imagistică de plasticizare ori de muzicalitate. De altfel, un  autor din cei prezenți în antologie, Constantin Chirilă este și compozitor, punând pe note versuri proprii sau ale colegilor de grup.

 

Epigrame și catrene, să scăpăm de  hoți și lene

 

Dacă la Onești cultivarea acestei prizate specii pare să fi dispărut odată cu Vasile Ungurașu, la Comănești  se poate vorbi de  o veritabilă perioadă de  înflorire a epigramei. Bănuiesc faptul că  multe sunt  create ad- hoc, la ședințele Grupului de literatură ”Metafore comăneștene”, conform tradiționalului  ceremonial junimist”Anecdota primează!” Octav Dospinescu este  iritat de neregulile  întâlnite pe calea vieții, precum  această ”Inechitate” :În căsnicie, măi frate, / E o lege idioată, / Nevasta are dreptate/ Iar bărbatul… niciodată!” Vasile Ungureanu are o tehnică proprie: acumulare de calități,  portretizare angelică, desființare prin contrast: Soției: ”E frumoasă, e deșteaptă, / Chiar și acasă e devreme, / Când stă-n ușă și te-așteaptă, / Nu mai scăpi de-ale ei blesteme”. La curent cu ultimele evenimente, nu pierde ocazia de a specula: Antivirus:”Vecinul meu este sihastru, /  Bea din sânul doamnei Mona / Ce-are laptele albastru / Să nu ia virus corona”. Constantin Colăcel  izvodește ”cuvinte cu țepi”, le  asamblează în catrene – medicamente eficiente contra hoților și a lenei. Observațiile critice și pline de tâlc,  asezonate cu un dram de venin, curg în valuri:”lumina vine de la Răsărit” și ca urmare  românii fug în Apus,  ne zbatem pe vecie între americani și ruși,  securiștii mafioți ne servesc o democrație originală, filozofii  n-au ce pune în farfurie, ceilalți avem ”rău de buzunar”,  carnetul de conducere costă mai mult decât mașina și… Definiția epigramei ne este oferită glumeț, sub formă de ghicitoare: ”Numai  pentru versuri are, / Nu-i așa voluminoasă ,/ Te înțeapă, frățioare, / E veselă, dar țepoasă!”

O singură grijă îl terorizează pe alcătuitorul de catrene: ”Dacă  vom fi perfecți în lume, / Desigur vom fi foarte triști. / Pe seama cui vor face <<glume>> / <<Pârliții>>  de epigramiști?”  În stilul său, Constantin Colăcel știe a-și prețui metaforiștii colegi: ”La această întâlnire, / N-avem tobă din păcate, / Dar avem  <<lume subțire>> / Care e <<tobă de carte!>>”

 

”Carte despre noi”

 

Un alt Colăcel, Petre este, voi afirma ca să nu rănesc gingașele orgolii  scriitoricești, ”unul dintre cei mai valoroși” mânuitori de condei din Comănești. De mirare este că  domnul acesta atât de talentat are la activ o singură carte și aceea împărțită cu un alt coleg (Constantin Țăranu). În antologie,  prof. Petre Colăcel se înscrie cu un eseu ce dezvoltă un motiv arhispeculat în programa școlară: chipul Smarandei Creangă. Impresionează notele inedite prin care autorul abordează subiectul. El face  observații judicioase: ”La țară,  mamele își iubesc  progeniturile în ordinea cronologică a nașterii lor (evident nu e o regulă); dacă cel mai mic e, de obicei, mai alintat, cel mai mare se bucură de mai multă dragoste în timp” ; ”Practic, Smaranda își iubește bărbatul, dar, tânjind după protecție masculină, fie ea și sub forma compasiunii pentru grijile diurne, nu găsește alt mod de a-i arăta aceasta decât acela de … a-l  bate la cap,  povestindu-i  cele de peste zi cu amănunte pitorești”. Curajos, eseistul  amendează afirmația călinesciană, conform căreia Smaranda înșiră câteva  ocări obișnuite la țară, lipsindu-i psihologia profundă. Considerând aserțiunea injustă, Petre Colăcel aduce, printre altele, un argument sentimental: ”Ne-am născut și am crescut la țară, într-un mediu cu niște părinți  asemănători cu cei ai lui Creangă și ne vine greu să admitem că nu se poate vorbi de un suflet al mamei”.

Una din surprizele  antologiei este că  scriitorii comăneșteni sunt comentați de  către proprii lor colegi cu obiectivitate și înalt demers analitic, în  pertinente pagini de critică literară. Despre Octav Dospinescu,  prof. Cristina Popescu afirmă că este ”un excelent povestitor, descins, pe alocuri din Ion Creangă. Comunicarea este  directă, neîmpodobită stilistic, purtând atributele colocvialității”. Are ”un stil dinamic și în egală măsură, o narațiune cursivă, din care nu lipsesc nota ironică, șarmul și scopul  educativ, caracteristici  indiscutabile”. Despre  un alt coleg, ”maestru neîntrecut al oximoronului și al calamburului” autoritatea critică a cenaclului, prof. Cristina Popescu, notează:”Ion Moisă știe să selecteze aspectele esențiale ale  faptelor, îmbinând narațiunea  lineară educativă cu pasajele descriptive. Se remarcă verva satirică, ironia, umorul de bună calitate. Sunt imortalizate cu rigoare realist – ironică oameni, tipuri, obsesii. Unele secvențe sunt de o savoare lingvistică deosebită, autorul manifestând o disponibilitate  extraordinară pentru jocul de cuvinte”.

 

Prozatorii comăneșteni

 

Prozele publicate  în volum sunt de mare varietate. Unele vin în prelungirea  stilului epigramistic. Eterna păcăleală cu un text într-o limbă străină învățat pe de rost, fără a-i ști conținutul vulgar,  declamat în fața unei domnișoare, pierde din banalitate prin calitățile lui Octav Dospinescu: cursivitate, oralitate, disponibilitate ludică. Ele însă nu-și mai arată eficiența când se relatează o întâmplare  ce se vrea cu haz, pe un aeroport din Turkmenistan.

Ion Gherghina  este prezent în volum cu o proză fără conflict incendiar: reîntoarcerea  în locul  petrecerii fragmentate a  copilăriei și  dezbaterea unei vagi moșteniri, în pasaje trenante pe alocuri. Autorul alternează persoana a I a cu a III a, poate chiar din naivitatea de a crede  că a descoperit un procedeu inovativ. Dar performează excelent prin crearea de atmosferă. Astfel, Oltenia este evocată în toată mândria ei: cei de dincolo de Olt sunt niște venetici; însurătoarea cu o unguroaică este o crimă;  oltenii sunt în stare de orice  pentru pământ. Spre deosebire de Moldova, unde  se mănâncă probabil doar surcele, aici ”pe masă își făcu apariția o tavă cu friptură de rață și un castron cu mujdei de usturoi. Pâinea, abia scoasă din țăst, împrăștia o mireasmă de –ar fi sculat și morții din groapă”.

Că fiecare oltean este un falnic  Nea Mărin, o dovedește nu numai replica umoristică savuroasă dar și sintagmatica specifică:”Muiere, adu ceva de-ale gurii afară. Adă ciorba aia de dragavei, că poate i-o fi uitat gustul Petre și tu Ană, ce stai cu  dinaintea goală și te holbezi, adă friptura aia de rață și pe urmă du-te tu în pivniță și adă damingeana aia de zaibăr din care beau eu, da aia fă, nu alta. Pe urmă ia  cârpătorul ăla și scoate pâinea din țăst, că deja miroase a copt. Hai, nu plecași?”

Savina  Hrebenciuc se înscrie în fluxul prozei feminine românești. Cu repetabile stângăcii, abordează  motivul maternității și analizează dramele infantile  gen ”melcii” lui Ion Barbu. Cu parțiale, dar vădite  note autobiografice reușește să sensibilizeze cititorul. Sub pana ei, faptele  banale dobândesc semnificații superioare.

Umorist prin excelență, Ion Moisă își prefațează propria-i proză  cu un savuros cuvânt către criticii literari.  Contraescarpa anterioară escarpei, neașteptată prevedere.  În ”Amintiri” abordează un subiect  întâlnit în vâltoarea  postbelică în mai multe locuri unde văduvele de război nu se împăcau cu ideea că  nu-și vor mai vedea  niciodată soții. Pentru a scăpa de încercuirea de la Cotul Donului, un soldat român se afiliază unei șatre de țigani. Emoționante sunt  probele de înalt umanism și milă creștinească:”Bunica mi-a povestit că a găsit în grădină, printre păpușoi, un neamț tânăr,slab, speriat și flămând. I-a dat un blid cu mâncare, pe care soldatul acela a înghițit-o lacom, a zis ceva  pe limba lui ca mulțumesc, ca mulțumire și s-a făcut necăzut, tot prin  păpușoi. Când îmi povestea întâmplarea asta, bunica rămânea pe gânduri și întreba așa, impersonal: oare ce s-o fi ales din omul acela?” Sugestiv este și modul cum percep realitatea copiii veniți pe lume la zece ani după măcel: ”Căștile și gamelele erau la vedere, prin ogrăzi, cu oase de mâncare pentru găini sau pentru câini.Un proiectil gol era bun de ilău,gloanțele erau un fel de brelocuri” încât ”războiul părea ceva domestic”

Tot despre război  scrie  sub un titlu voit modest, ”Memoriile unui om de rând”,  profesorul Gheorghe Movilă, ilustrul nostru coleg de la care și eu și alții am avut de învățat multe lucruri  utile în meseria noastră. Mă bucur că  venerabilul profesor există  printre noi și-i doresc să fie sănătos  încă mulți ani! Ororile descrise sunt cutremurătoare, iar isprăvile fabuloase ale rușilor nu reușesc să ne descrețească frunțile. M-am mai bucurat aflând că ținuturile botoșănene au  alinat cât de cât suferințele refugiațiilor de pe  valea Trotușului, al căror dor de acasă  era aprig: ”Îmi era dor de  tot ce rămânea în urmă, de satul și de casa noastră, de câmpurile și de hugeagurile însorite și înmiresmate de flori, de zilele și de serile când ne aflam împreună, părinți și copii, în casa noastră  mică și liniștită. Probabil îmi era dor și de  copilăria pe care  nu ajunsesem să o trăiesc în tot frumosul ei”

Scriitor  amfibiu, dar și fotograf, Toader Oprea  își investește forțele creative într-un poem în proză dedicat toamnei.  Ochiul exersat  percepe un încântător festival al culorilor. Ca prozator, reia vechiul motiv al provincialului sosit în Capitală, acum însă în alt context și cu superioară ironie.  Ce scăpase de strânsoarea căciulii

Fiorii primei iubiri sunt metabolizați de fiecare individ fericit în felul său, fiecare fiind convins că el  este primul și unicul depozitar al unor paradisiace trăiri.  Ne-o dovedește fragmentul de roman ”Carte pentru noi”, scris cu sensibilitate și efuziune deDumitru Pantelimon.

Când cu fine instrumente ale analizei psihologice se pătrunde în  carnea sentimentală, rezultatele sunt și ele superioare ca în ”Adagio”-ul  Vioricăi Rotaru. Dublul conflict, cu sine și cu subiectul răscolitor este excelent prins: ”Ploaia și lupta din mine nu mai conteneau. Mă dureau amândouă. Una îmi pisa nervii,  cealaltă  mă sfâșia. Simțeam o idiosincrazie pentru miasmele acestei ploi  sâcâitoare. Ochii căprui, catifelați, mustața și cârlionțul rebel, ce scăpase de strânsoarea căciulii dispăruseră dincolo de fereastra autobuzului. Păreau o sfidare răutăcioasă. Parcă spuneau: << Te-am învins!! Vezi că ești și ca și celelalte, mă placi și tu!>> E groaznic!” Cenușiul platou al Autogării Onești devine  scenă a unei drame de anvergura  teatrului antic.  Viorica Rotaru este însă și o creatoare  de atmosferă terifiantă (”Gloduri”) precum și performeră în arta portretistică (”Împrumutul luminilor”).

Profesorul Constantin Țăranu  în ”Martor la porțile timpului” continuă  tragi-comica evocare a unui  personaj care ar fi pitoresc dacă n-ar prezenta o  sumă de obiceiuri  malefice, Conașu, ins coript și corupător. Compozițional, fragmentul  de roman oferit acum  pare un foc de pregătire, ca să preluăm  limbajul  artileriștilor.

Când deține talente autentice, oameni cu suflet generos și dinamic, autorități sincer interesate de  actul cultural, o comunitate își poate  prezenta cu mândrie  cartea de vizită.   Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești

ADUNÂND   ATÂTEA ”SCÂNTEI  DE  LINIȘTE  PENTRU  SUFLET”  VOLUMUL AL IV-LEA  AL ANTOLOGIEI ”METAFORE  COMĂNEȘTENE”  A  FOST  ÎNGRIJIT  DE MĂDĂLINA  ANDREEA  MIRON.  ACEASTĂ EDIȚIE A ANTOLOGIEI  GRUPULUI  DE LITERATURĂ ȘI ARTĂ ”METAFORE  COMĂNEȘTENE” ESTE DEDICAT  MENTORULUI  GRUPULUI – POETULUI  LEONID  IACOB.