PROF.  ARISTOTEL   PILIPĂUȚEANU, LA   75   ANI!

–  Domnule profesor, obișnuiți uneori  să folosiți expresii de genul ”Când eram eu elev…”, ”pe vremea mea…” și să faceți  mici comparații. Cum era pe atunci? Vă amintiți prima zi de școală?

– Prima zi de școală au fost două! Nu împlinisem încă 7 ani și, nerăbdător, m-am dus la cursuri cu seria anterioară. Învățătorul m-a lăsat în clasă o vreme. Eram și eu în rând cu ceilalți, dar fără să figurez în  catalog.  Apoi, luat cu binișorul, a trebuit să  rămân acasă încă un an. Cred că am plâns  vreo două luni. În septembrie următor ar fi trebuit  să mă bucur oficial de emoțiile  primei zile de școală. Dar  am auzit un copil din clasa a II a spunându-i altuia: ”Hai să-ți arat un băiat care a rămas repetent în clasa a I a!” Acela eram eu…

– Ați avut motive să vă grăbiți? A meritat?

– Și da și nu! Da pentru că descoperisem literele și cifrele! Trebuie să fi trăit aceeași încântare ca și Columb… Nu, pentru că învățătorul era aspru când făceam greșeli: ne punea la colț, ne trecea printr-o rafală de palme, sau,  mai rău, venea el acasă la noi și atunci  stăteam  ascunși ceasuri întregi în fundul grădinii…

– Dar mai târziu, care a fost cel mai sever  dintre profesori?

– Cel de matematică, desigur. Lăsa repetenți și corigenți.  L-a lăsat corigent pe propriul  său frate. Zicea că i-a făcut un bine… s-a mai pus la punct cu materia. Când mă scotea la examinare simțeam cum mă ia așa o flacără din coșul pieptului, urcând  bubuitor până la tâmple! Nici acum nu-mi explic bine cum reușeam să ajung până la tablă și să scriu: ”Se dă…” Mă trezeam după ce termina de dictat  el enunțul…Tremuram tot timpul pentru că era suficient să încurci dpuă semne, plus cu minus, ca să te expedieze în bancă ”împroprietărit” cu un 2!

– Dar ați avut și profesori mai îngăduitori…

– Da, doamna profesoară de Limba română. Era o femeie foarte frumoasă, de mare finețe, vorbea o limbă literară aleasă, fapt ce o înnobila în contextul graiului moldovenesc, folosit de noi. Interpreta  admirabil atunci când  citeam împreună pe roluri și a pus în scenă  o piesă de teatru cu care  am reușit să facem și turnee.  Tot timpul îmi doream să fiu așa cum  era  ea: cultivată, sensibilă, politicoasă și iubită de elevi.

– Dar finalul de an?

– Era serbarea din iunie, cu momentul ei culminant –premierea! Trepidând în așteptare, îmi făceam calcule peste calcule, spunându-mi că trebuie  să-mi iau meritata mențiune. Surpriza venea când  eram chemat pentru premiul  al III-lea sau al II-lea. Eram pentru câteva ceasuri ”stăpânul lumii” iar lumea mi se părea  mai frumoasă și mai altfel!

– Unde se întâmplau toate acestea?

– La Dorohoi, un oraș idilic, situat între dealuri domoale, frumos împădurite  ori colorate cu lanuri de  grâu și porumb, la nici 15 km de Livenii lui George Enescu  și 25 de km de Ipoteștii lui Eminescu. Pământ binecuvântat, sub un cer albastru în care  par că se caută acordurile ”Rapsodiilor” sau murmurul  versului etern.

– Dacă ar fi posibil, în ce perioadă a vieții v-ați întoarce?

– Dacă ne-am juca de-a călătoria în timp, fără nicio ezitare  aș opta pentru anii studenției. Eram entuziasmat de  succesul dobândit  într-o concurență dură: 6 pe loc la filologia  ieșeană! Prima dimineață  petrecută în  căminul studențesc a fost cea mai  fericită din viața mea. Am realizat, trezindu-mă, că scăpasem de obiectele matemizate iar noile obligații erau, de fapt, plăcerile  mele: să citesc și să comentez romane sau  să mă pierd în complicate analize gramaticale și stilistice. Mă încerca o dorință teribilă  de a învăța cât mai multe, totul în materie de limba și literatura română. Marii profesori  de care am avut parte (Al. Dima, Constantin Ciopraga, Mihai Drăgan, George Văideanu), colegii, mai bine zis colegele, biblioteca facultății și Biblioteca Centrală Universitară, Filarmonica, Teatrul Național, stadionul municipal  constituiau un mediu ambiant extrem de stimulator. Iașul însuși cu Palatul Culturii, bisericile și vechile vestigii, cu zona de agrement  Ciric și cu  dealurile  cu vii de la Bucium, cu moldovenii lui, oameni îngăduitori și buni la suflet, a rămas și astăzi orașul inimii mele. Nu în ultimul rând, ar trebui evocate primele iubiri trăite, desigur, sub teiul lui Eminescu… Și întâlnirile cu Miluță Gheorghiu, George Lesnea, Horia Zilieru, Corneliu Sturzu… Plus volumul uriaș  de lectură.

 

Tinerii trebuie, cu multă chibzuință, să-și aleagă modele!

 

– Menționați, vă rog, scriitorii pe care îi citiți cu plăcere…

-Dificil lucru. Sunt prea mulți. Mă voi referi la cei care  îmi vin acum în minte. Tolstoi și Dostoievski pot fi cap de afiș. Primul pentru  larga putere de cuprindere a unor  vaste fresce istorice și capacitatea de a nara atractiv. Al doilea, pentru subtilitatea  analizei psihologice, pentru arta de a împleti magistral senzaționalul cu reflecția. Menționându-i pe cei  doi, nu-i exclud pe Hugo, Stendhal, Flaubert, Dreisser, Thomas Mann, Garcia Marquez și atâția alții. Dintre scriitorii români, Rebreanu, Camil   Petrescu și Caragiale, ale  cărui texte  le știu aproape pe dinafară. Urmează poeții, dar dacă încep a vorbi despre Baudelaire, Esenin sau Blaga nu vom termina interviul niciodată! Spre mirarea interogativă a unora, cu plăcere citesc și cărți de critică, teorie și istorie literară, ca și revistele de cultură, ce-mi  cad în mână. Trăiesc un sentiment asemănător cu acela pe  care îl au doar microbiștii când comentează pătimaș o fază sau un meci de fotbal!

– De ce  credeți că  tinerii ar trebui să citească  marile capodopere ale scrisului?

-În  primul  rând  pentru a se simți mândri  că fac parte din specia umană capabilă să zămislească genii și bijuterii  artistice. Apoi, pătrunzând  semnificațiile profunde, să trăiască un inefabil sentiment de înălțare spirituală. Urmează plăcerea de a te bucura de marile performanțe stilistice și, în fine, posibilitatea de a lua  parte la discuții elevate  într-un cerc de inițiați. ”Ai carte, ai parte”, de trăiri inaccesibile semianalfabeților! Ai carte, ai patru ochi, adică vezi mai bine lumea înconjurătoare, cu hățișurile ei, îți calculezi mai bine șansele de reușită  în viață.

– Ce le-ați recomanda tinerilor  pentru a-și putea face o carieră?

– Primordial, să-și descopere  și să-și urmeze chemarea, în pofida tuturor opozițiilor (ale părinților în special), oricare ar fi această chemare:știință, artă, servicii, etc. Chiar și atunci când  scopul urmărit este banul. Oamenii din categoria mea dezavuează  ocupațiile  de ordin financiar, dar societatea are nevoie  și de indivizi  care știu ”să facă bani”. Dumnezeu ne-a  trimis pe pământ  pe fiecare cu o misiune, înzestrându-ne  cu harul necesar. La judecata supremă  vom da socoteală și vom fi iertați doar dacă niște condiții destul de vitrege ne-au împiedicat să ne realizăm. Fericit este acela  pentru  care  serviciul se idendifică perfect cu  plăcerea personală, care este  obligat să  execute  tocmai  ceea ce-i place (cum a fost și cazul meu). Am  văzut la viața mea  destule  cazuri de profesori care-și blestemau zilele  din cauza ”dracilor de copii” sau de medici a căror știință  consta în  a elibera rețete de o simplitate  dubioasă  și mai ales ”pogoane de trimiteri”! Erau dintre cei orientați de părinți să facă și ei o facultate sau o anume facultate. Odată stabilită ținta, tinerii trebuie, cu multă chibzuință, să-și aleagă modele, cele mai  respectate personalități în domeniu. Să aleagă performanța, competiția, sub deviza ”Aut Caesar, aut nihil” (adică să fii primul în meseria ta). Selectând varianta optimă, să facă din viața lor o operă de artă! Să-și păstreze  sănătatea ocolind  tentațiile vicioase și să nu-și uite niciodată identitatea  românească.

– Cum e lumea de azi față de cea de ieri? Oneștiul de azi față de  cel de ieri?

– Aș zice la fel, dar altfel. Impresiile sunt foarte amestecate, ca și evenimentele pe care le trăim. Odinioară, dimineața, Oneștiul era o  vermuială  veselă  de  omenire. 10 000  de muncitori luau cu asalt autobuzele și trenurile spre platforma petrochimică. Azi, între orele 6 și 10 este o liniște bolnavă, ușor  tulburată de elevii care trec spre licee, unii trăgând alene din țigară… Altădată siguranța cetățeanului era un fapt concret. De multe ori ne întorceam acasă la ore mici sau porneam către gară  la ora 3 dimineața, fără grija vreunui  incident neplăcut. Astăzi nu mi-aș mai permite asemenea experimente. Atunci lumea era mai solidară, mai deschisă sufletește la dramele celui de alături, astăzi individul este complet dezinteresat de ce se întâmplă  dincolo de ușa  apartamentului său. Când  îți căutai un loc de muncă, în disperare de cauză, apelai la Comitetul  Municipal  de partid și nu plecai de acolo fără o  angajare, fie ea la  spații verzi, la seră, la CLF (Centrul de Legume Fructe). Acum  aștepți îndelung la Oficiul  Forțelor de Muncă  sau ești nevoit  să faci temenele  pe la ușile  unor parveniți, care-și zic ”oameni de afaceri”.

– Să înțeleg că sunteți  un nostalgic?

– Nicidecum. Am tremurat în dimineți de februarie ore întregi la cozile  pentru  două  sticle de lapte ori ne-am călcat în picioare pentru un tacâm de pui! Acum supermarket-urile sunt veritabile paradisuri  alimentare pogorâte pe pământ. Atunci  amatorii de licori  așteptau tremurând  ”să treacă acceleratul” de ora 10 – ora de la care se puteau cumpăra băuturi alcoolice și se deschideau restaurantele, cu program doar până la 10 seara. Astăzi  inscripția ”24 / 7” te roagă la orice oră din zi și din noapte să te răcorești. Adesea am cărat valize grele până la gară căci Oneștiul nu avea niciun taxi. Pe atunci lumea  era mai sobră, mai preocupată de grija zilei de mâine, prudentă în conversații. În prezent, în pofida pandemiei și a războiului, lumea este degajată, veselă, modern îmbrăcată, încât îți  vine să zici că România, Oneștiul cel puțin, este un loc unde se trăiește bine. În ochii călătorilor străini, obiectivi desigur, orașul nostru rămâne la fel de frumos, foarte îngrijit, de o curățenie exemplară, un cartier bucureștean așa cum și l-ar dori locuitorii Capitalei.  (În zilele viitoare  va fi publicată  continuarea interviului)

Amprenta  de Onești, 22 august, ora 16.30

Prof. Vasile  Boz, Onești:  Cu multa placere am parcurs acest interviu. Felicitari!

Bianca Bucă, Redactor Radio Romania Brasov FM la Societatea Romana de Radiodifuziune: Ce bucurie, ce plăcere să-l „reascult” cu mintea și cu ochii pe domnul profesor! Am retrăit anii de liceu când ora de limba română era o adevărată gură de oxigen pentru cei care eram pasionați de deslușirea literară a minților luminate, de a crea noi înșine povești sau de a ne da cu părerea despre imaginația altora! Mulțumesc mult, domnule profesor Aristotel Pilipăuțeanu! Mulțumesc mult pentru  acest  interviu de și pentru suflet! Abia aștept continuarea!

Albert Goșman,  Absolvent al Pontificia  Universita  Antonianum: Mi-am amintit pentru o clipă secvențele din Caragiale pe care domnul profesor le expunea teatral, cu pasiune și talent, în timpul lecției de limbă și literatură română! Mulțumim pentru interviu! Multă sănătate domnului profesor Pilipăuțeanu, un profesor remarcabil și iubitor de profesie!