”Fericirea revederii” (II)
Creație cu substrat antropologic de Victor Plutașu
Străbunicii mele, Margareta Arva
Serile, când Ion și Antal poposeau în păduri și vorbeau cu stelele și cu luna, Ion parcă auzea rugăciunile repetate ale Margaretei, își scotea rozariul polonez găsit în pădure și se ruga și el ca răspuns pentru scumpa sa soție. Îngerii de nea ai iernii, cu aripi – arfe de aur, culegeau din cosmos rugăciunile lui Ion și le duceau cu ei până la Răducăneni, la casa Margaretei și i le puneau ei sub pernă, în timp ce ea dormea. Ion și Margareta trăiau unul pentru altul, își culegeau energia unul din altul. Sfântul sacrament al căsătoriei îi lega până în cosmos, ei erau mai aproape unul de altul prin rugăciune ca niciodată; nu în irelevantul plan material, ci în eternul plan spiritual. Ion simțea că Margareta îl așteaptă, iar Margareta simțea că Ion vine. Cei doi soldați, după călătorii îndelungate, au ajuns în Moldova, în preajma Răducăneniului. În momentul când ambii au recunoscut locurile, au început să plângă, nu le venea să creadă că au ajuns acasă și că au scăpat de la război și, în sfârșit, nu le venea să creadă că sunt în viață…,,Asta nu poate fi decât iubirea lui Dumnezeu” exclamă Antal când a zărit Dealul Hemeiosu. Satul Bazga era înainte de deal, iar Răducăneniul după deal.
La Bazga, Ion și Antal s-au despărțit, după o îmbrățișare și o strângere de mână, iar Ion era la un deal de casă, la un deal de libertate, la un deal de iubire umană. După vreo cinci minute de urcat Hemeiosul, la culmea dealului, în fața lui Ion, se ivește un soldat rus, echipat în armură, cu cască și cu o pușcă în mână. Ion, copleșit de situație, se aruncă în genunchi cu mâinile sus și cu capul în pământ la picioarele soldatului. Acesta strigă ceva pe rusește, l-a luat pe Ion de guler, l-a ridicat brusc în picioare și i-a tras un șut în fund de l-a aruncat un metru și jumătate în față. După aceea, rusul a plecat pe deal în jos, iar Ion și-a dat seamă că a fost cruțat. Apoi, prin fața lui a zburat lin un porumbel de argint. Ion nu a vrut să împuște nici măcar un soldat rus pe front, iar acum fapta i-a fost răsplătită. Niciodată nu trebuie să cauți răsplata pentru o faptă bună, ea vine oricum când te aștepți mai puțin. Fără să mai stea pe gânduri, Ion a coborât în grabă dealul Hemeiosu și a intrat în Răducăneni pe la cimitir. Cu ocazia traversării cimitirului, s-a oprit și la mormântul bunicului său, Ianoș, pentru o rugăciune. Când era în fața mormântului, a încremenit pe loc, făcându-se alb la față. Pe mormântul de lângă cel al bunicului său, scria mare ,,Mihai Arva. Odihnă veșnică”. Tot corpul lui Ion s-a cutremurat, simțea cum picioarele i se înmoaie și vedea negru în fața ochilor. Bietul Ion abia acum aflase că socrul său, tatăl Margaretei, a murit…
Astfel, soțul Margaretei nu a putut să se bucure din plin de întoarcerea acasă. Cu toate acestea, el alergă până la curte și începu a striga din drum: ,,Marga!! Marga!!”. Când auzi strigătele și îi recunoscu glasul lui Ion, Margareta a fost instant înecată de lacrimi și a fugit să deschidă poarta. Cei doi s-au strâns puternic în brațe, s-au sărutat plângând de bucurie. Reîntâlnirea lor era un miracol! În timp ce Ion și Margareta se sărutau în drum și poarta era deschisă, din pădure iese alergând cățelușa Frunza, zgâriată și murdară și se repede ca un fulger în curte. Pesemne că Frunza plecase în căutarea lui Ion și acum l-a găsit. Margareta era în culmea fericirii pentru prima oară după doi ani. Rugăciunile către Sfântul Anton de Padova au dat roade exact așa cum a zis episcopul Rubu, Ion și Frunza s-au întors!
Peste doi ani, Margareta a născut un copil, o fetiță, pe care a numit-o Veroana. Micuța a fost botezată de părintele Ivanciuc la Biserica din sat, cea sfințită cu doi ani înainte de către Episcopul de Iași, după moartea părintelui Demeter. Veroana a fost foarte apropiată de mama sa întreaga copilărie. A primit o educație creștină, nu a fost crescută în frică de Dumnezeu, ci în iubire de Dumnezeu, deoarece dacă iubești pe cineva cu adevărat, nu îi vei face rău, cel puțin intenționat. De altfel, Veroanei îi plăcea să asculte aventurile din război ale tatălui ei, Ion, rămânând fascinată de fiecare dată. Tânăra copilă a atins o oarecare maturizare emoțională în ziua în care a murit Frunza, care deja ajunsese la șaptesprezece ani. Atunci Veroana a conștientizat că toate ființele de pe pământ sunt muritoare, o singură entitate este eternă – ființa divină. Veroana a urmat în adolescență cursurile Liceului Chimic de la Iași, pentru a-și lua diplomă de operator chimist și a activa pe vreo platformă chimică. Meseria era de actualitate, mulându-se pe programul de industrializare al Partidului Muncitoresc Român. Apoi, și-a găsit repede un soț, Nicolae, cu care a făcut un copil. În a opta lună de sarcină a Veroanei, Margareta – mama ei, a fost aruncată la pat de o boala nemiloasă. Veroana, Nicolae și Catrina s-au mutat pentru o perioadă de timp acasă la Ion și Margareta, pentru a o îngriji pe aceasta cât timp era bolnavă. În prima săptămâna și jumătate boala părea să se stingă ușor ușor, dar, începând cu a doua săptămână, îngerul morții a ațintit-o la pat definitiv pe Margareta, care a început să slăbească, fața îi era palidă, fruntea îi era permanent scăldată în lacrimile amare ale transpirației și încheieturile mâinilor îi erau moi și tremurânde. Peste trei săptămâni, Margareta abia mai putea ține ceva în mână, încheieturile i se înmuiaseră complet și nu mai putea apăsa în degete. Mâinile îi tremurau și fruntea îi era fierbinte ca focul. Toată familia simțea că sfârșitul Margaretei este aproape. Au fost cinci zile chinuitoare, Margareta era din ce în ce mai rău, Catrina plângea de durere sufletească, iar Veroana stătea să nască băiețelul. Într-o zi, Margareta a început să aibă frisoane, să tremure și nu puteai ține mai mult de două secunde mâna pe fruntea ei că te frigeai îndată. Simțind că este sfârșitul, Margareta a chemat-o pe Veroana la ea și a rugat-o să se ducă urgent la spital să nască copilul și i-a mărturisit că ultima ei dorință este să își atingă pe cap nepotul. Apoi, Margaretei a început să îi curgă sânge din nas și a apucat să zică doar: ,,Tata, vin!”. Speriată, Veroana a alergat însoțită de Nicolae până la spital și spre miezul nopții a născut copilul. Însă, era deja prea târziu…
În timp ce Nicolae și Veroana erau la spital, Ion și Catrina treceau prin cele mai înspăimântătoare clipe din viața lor. Margareta respira din ce în ce mai greu, iar nasul îi sângera din ce în ce mai tare. Ea a început să urle și să geamă de durere, strângând vechiul rozariu de lemn în mână. Margareta striga înecată: ,,Aduceți copilul! Aduceți nepotul! Vreau să îmi văd nepotul! Vă rog!”. Sufletele lui Ion și Catrina erau parcă zdrobite. Ce poate fi mai rău de atât? Să ai în fața ta persoana pe care o iubești suferind și implorând și tu să nu poți face nimic decât să aștepți, să suferi și să plângi. Țipetele Margaretei se amplificau și zguduiau toată casa, Ion și Catrina o flancau pe bolnavă și nu spuneau nimic, doar suspinau. Cu fiecare implorare a Margaretei, Catrina își întorcea capul pentru a nu-și mai vedea fiica suferind și încerca apoi să răspundă, însă renunța rapid fiind înecată în propriile lacrimi. Ion îi strângea mâna în care avea rozariul și avea ochii ațintiți în podea. Acea oră de coșmar s-a simțit ca zile întregi pentru Ion și Catrina, care nu mai suportau teroarea la care erau supuși. O vedeau pe Margareta cum se duce, încet încet, dar foarte crud și dureros. Nu puteau să îi potolească durerea și urletele. Catrinei îi venea să ia vaza de pe masă și să i-o trântească de cap Margaretei ca să moară odată, pentru că nu mai putea suporta suferința, parcă venită din Tartar. Catrina a început să urle și ea: ,,Marga! Te rog mori! Te rog mori! Nu mai pot, nu mai pot! Doamne, nu pot muri eu îl locul ei??”. Margareta, oprindu-se brusc din urlat, a spus ,,Of! Nepotul meu…Veroana, nu uita de făgăduința ta! Tată, vin!” și a închis ochii lin. Ion nu spunea nimic, ci lacrimile vorbeau pentru el, iar Catrina a mângâiat fața palidă a fiicei ei, care a plecat pe lumea cealaltă la doar cincizeci și patru de ani.
După miezul nopții, Nicolae și Veroana au ajuns acasă cu micul Flavius în brațe. Acolo, cei doi tineri soți au găsit-o pe Catrina lângă trupul neînsuflețit al Margaretei. Bătrâna suferindă le-a spus doar atât: ,,Marga și-a dat duhul doar atunci când a simțit că pruncul a venit pe lume!”. După ce Catrina a rostit aceste cuvinte, Ion a ridicat privirea din pământ și a privit către fereastră, unde, pe pervazul exterior stătea porumbelul de argint, falnic și plăpând ca întotdeauna. Ion a zâmbit o clipă, apoi și-a luat nepotul în brațe, mulțumindu-i lui Dumnezeu: ,,Doamne ce copil frumos, seamănă cu Marga…”. Catrina și-a sărutat și ea strănepotul, remarcând și ea asemănarea pruncului cu bunica. Următoarea zi era programat la Onești botezul lui Flavius și la Răducăneni înmormântarea Margaretei. Veroana trebuia să aleagă. Margareta a învățat-o să meargă tot timpul înainte, indiferent de ce s-ar întâmpla, așa că a ales să asiste la botezul copilului. Astfel, Nicolae și Veroana au plecat îndată, iar Catrina și Ion au rămas pentru înmormântare. Ion a plecat cu părinții pruncului să îi conducă până la gară, Catrina rămânând singură cu trupul neînsuflețit al Margaretei în pat și cu porumbelul de argint la geam. A căzut în genunchi, și-a impus mâinile asupra fiicei sale și a implorat divinitatea să facă o minune și să o învie. Neavând nici un rezultat, bătrâna s-a lipit de geam și l-a implorat pe porumbel să facă un miracol: ,,Te rog, Duhule Sfinte! Fă un miracol! Doar unul! Unul singur!”. Nimic, absolut nimic. Catrina s-a repezit la fiica ei și, sperând că poate o mai aude, și-a cerut scuze pentru dorințele de a o omorî mai repede și a izbucnit în lacrimi: ,,Parcă era mai bine înainte…Suferea, plângea, urla dar o auzeam, o simțeam, trăia…Sau poate că nu era mai bine, era suferință și atât…dar suferința este vie, iar tăcerea este moarte!” se măcina Catrina. Ion s-a întors acasă și a acoperit-o pe răposată cu un cearceaf negru.
Următoarea zi a avut loc înmormântarea Margaretei la Biserica Catolică din Răducăneni. Când oamenii coborau sicriul în adâncul mormânt, Catrina, care plângea și tremura de la începutul ceremonialului, a început a urla și a geme cât o țineau plămânii: ,,Nu! Nu! De ceee?!! Sunt frântă, nu mai pot! Mă sfârșesc!”. Catrina, ținută strâns de Ion și Anton – tată lui Ion – s-a smucit deodată și voia să se arunce în groapă, după fiica sa. Ion a prins-o repede de braț și a tras-o în spate. Catrina se zbătea și se smucea, urlând și plângând: ,,Nu mai pot! Of, sufletul meu! Mă arunc!”. Până la urmă, sicriul a fost lăsat jos, iar groparii au început să arunce cu lopețile lor pământ peste sicriu. Catrina nu mai putea suporta, nu putea vedea cum fiica ei este îngropată. Ieșindu-și din fire, bătrâna s-a repezit la groparul din dreapta ei și i-a tras o palmă peste față, împingând cu piciorul lopata din mâna lui. Atunci, Ion și Anton au luat-o rapid, au imobilizat-o și au plecat cu ea de acolo, neoprindu-se până acasă. Odată ajunsă, Catrina s-a așezat în pat și a tăcut, iar Ion și Anton au plecat la rândul lor acasă.
Următoarea zi spre dimineață, Catrina, de inimă grea și supărare, și-a dat duhul, vestea aceasta amplificând suferința familiei deja îndoliate. ,,Doamne, mântuiește-mi sufletul! Marga, vin! O, Marga…” a rostit Catrina înainte de a muri.
Iată acum, după cincizeci de ani, nepoții Veroanei își ascultă fascinați bunica și sunt uimiți de aventurile vieții străbunicilor lor. Atât de captivante erau poveștile, încât copiii nu s-au ridicat de pe fotolii decât după asfințit, când au trebuit să plece cu părinții acasă. Bătrâna Veroana s-a dus și ea la culcare. Puțin timp după ce a închis ochii, a fost cuprinsă de un calm nemaîntâlnit până atunci. Brusc, a apărut chipul Margaretei. Avea un batic negru pe cap, fața era albă ca varul. Partea dreaptă a feței era învăluită în umbră. Ochiul stâng al Margaretei era la început închis și orientat în pământ. După un timp, ea și-l deschide și privește țintă în față; din ochi îi curgea sânge, care se prelingea ușor pe obraz în jos. Margareta nu zâmbea, era parcă melancolică și îndurerată. Chipul însângerat al mamei nu a tulburat-o pe Veroana, era doar fericirea și calmul revederii după atâția ani. Veroana a rugat-o pe mama ei să spună ceva, doar un cuvânt. Atunci, sângele care curgea din ochiul Margaretei s-a aliniat pe obraz astfel încât se putea citi clar mesajul: ,,Mă doare”…Deodată, se aude un trăsnet și apar zece grifoni cu cap de taur, care încep să facă horă, să fluiere și să urle satanic în jurul capului Margaretei. Apoi, îi pun pe cap o coroană de cristal negru, pe care era scris cu un alb dumnezeiesc ,,Kyrie eleison”. Sângele care curgea din ochiul Margaretei a devenit de culoare verde și iar s-a aliniat pe obraz: ,,Mă doare înfiorător”… Victor Plutașu, Colegiul Național ”Dimitrie Cantemir” Onești
* Spun cărțile de antropologie că ”identitatea se construieşte, dar nu este încă recunoscut faptul dacă ea este înnăscută sau dobândită…. Cert este că sentimentul identităţii posedă o dimensiune socială, care nu trebuie neglijată. Dimensiunea socială a identităţii noastre este susţinută de sentimentul apartenenţei la un grup sau la mai multe grupuri sociale mai mari sau mai mici.” Într-o comunicare interculturală de la Universitatea din Lugano (Elveţia) prof. psiholog dr. Iscru Tamara- de la Grupul Şcolar Industrial ”Nicolae Ciorănescu” din Târgoviște- menționa:” Aşa prin Cuvântul lui Dumnezeu, care deţine toată informaţia lumii, a luat naştere un univers. Acest uriaş secret, această taină s-a transmis, folosind simboluri. Și, precum totul în viaţă stă sub semnul ritualurilor, ritualul deschide şi închide fiecare dintre perioadele noastre de viaţă”
**Victor Plutașu (în dreapta în montajul foto) este câștigătorul primului loc (cu media 9.30) a Olimpiadei Naționale de Istorie la clasa a IX a, din acest an. După obținerea acestui succes el a menționat că ”dascălii care i-au insuflat pasiunea pentru istorie sunt profesorii Victor Ciochină, Mihaela Ionaș, Elvira-Bianca Miron, Luminița Onofrei și prof. dr. Bogdan Romandaș” . Creația cu substrat antropologic ”Fericirea revederii” (publicată pe site-ul AMPRENTA DE ONEȘTI în zilele de 21 și 23 septembrie) și scrisă de Victor Plutașu, este dedicată în totalitate străbunicii sale, Margareta Arva (1921-1975). ”Tot ce am scris este numai pentru ea, care, acum aproape 50 de ani, a plecat într-o infinită călătorie în eternitate”, a mărturisit Victor Plutașu.