Partea a  doua  a interviului  cu Alexandru Arșinel,  difuzat de postul de televiziune Money TV – Martie 2013.  Interviul a fost realizat de  Eveline Păuna

– Dacă mergem mai departe, în timp, spre venirea dumneavoastră în București, știu că ați stat cu chirie, într-un subsol, lângă Ambasada Angliei, că vă încălzeați la aragaz…

– Nu cu chirie, am stat pe „valuta Vatican”. Știi ce înseamnă „valuta Vatican”?

– Nu știu.

– Adică, pe „daiboj”, pe pomană, pe milă. Asta înseamnă, am aflat și eu cu mulți ani în urmă, de la o doamnă, care lucra în industria ușoară. Am rugat-o să-mi facă rost de niște pături și când m-am dus să le plătesc mi-a spus că nu primește bani, ci numai „valuta Vatican”. Adică de pomană. Un prieten, fotograf, stătea lângă Ambasada Chineză. Când m-am întâlnit cu el i-am spus că nu am unde să stau. El mi-a spus că are ceva, dar că nu crede că o să accept. La subsol, dintr-o bucătărie, era o cămară de alimente care era goală. El stătea la parter, bine, în două camere mari. M-am dus să văd. Era o cameră în care intra o jumătate de pat, pe care l-am croit din niște scânduri și alături era un aragaz, la care mă încălzeam. Se făcea căldură cam de la un metru în sus și, ca să dau de zona cu caldură, am pus patul pe niște cărămizi.

– Tot în perioada aceea ați mâncat foarte multă salată á la russe, pentru că cea de boeuf era mai scumpă…

– Era Simplonul alături și mama unui coleg, Mișu Dobre, era vânzătoare. Ea ne iubea foarte mult. Când mă duceam, nu aveam bani decât de salată á la russe – cea de boeuf era cu carne și mă gândeam să nu mă stric, să nu scap la carne. Îi spuneam că vreau o porție de salată și ea completa „á la russe”. Îmi punea mai mult în porție, cu două chifle și un iaurt mic… așa traversam ziua. Dimineața, tot așa – un borcan de iaurt… a fost o perioadă grea.

– Perioada frumoasă avea să înceapă în 1960, atunci când apăreați la televiziune ca interpret de muzică ușoară. În ultimul an la Institut ați debutat pe scena Teatrului Casandra. Era 1961.

– Ce am povestit până acum este perioada de după Institut. In Institut a fost o perioadă superbă. Dincolo de faptul că făceam o facultate superbă, cu niște profesori extraordinari, am debutat la televiziune ajutat de o colegă, Cici Dumitrache, sub îndrumarea lui Valeriu Lazarov. La Teatrul Casandra a fost în 1962, eram „pe val”, jucam rolurile principale la mine în clasă. Am jucat și la altă clasă, în „Centrul înaintaș a murit în zori”, alături de Gigi Dinică și Racoți, care făcea un rol extraordinar. În anul următor am jucat în „Discipolul diavolului”, rolul principal, pastorul Anderson și în „Oceanul” de Stein. Sunt nevoit, într-un interviu care, iată, imi aparține în exclusivitate, să amintesc de Florin Piersic, care este atât de popularizat, în prim-planul tuturor televiziunilor românesti și care mi-a făcut plăcere anul trecut. Am fost invitați de Televiziunea Română cu ocazia unei aniversări. Atunci Florin Piersic mi-a spus „n-am să te uit în «Discipolul diavolului»”. Se juca în paralel cu Naționalul, și pe ecran, cu Burton în rolul principal. Iar un mare cronicar a spus „sunt fericit să spun că, pe malurile Dâmboviței a poposit Bernard Shaw într-o interpretare excelentă a clasei studenților maestrului Ion Olteanu”. Aia a fost o perioadă bună, frumoasă din viața mea.

– Apropo de Piersic, este adevărat că vă deosebește faptul că dumneavoastră nu v-a plăcut niciodată să fiți adulat pe scenă?

– Nu-i adevărat. Cuvântul „adulat” este o exagerare. Mi-a plăcut întotdeauna ca spectatorii să se bucure de întâlnirea cu mine și să fiu arătat cu degetul pe stradă.

– Voiați, oare, să spuneți că Piersic se bucură de atenția mai multor femei?

– Nu. Piersic este un actor excelent și are farmec și un impact extraordinar la spectator. Unic în felul lui – el având și câteva șarje prietenești vizavi de persoana mea. Dar eu îl apreciez foarte mult și o spun cu sufletul deschis.

– Dar de perioada de la Târgu Mureș cum vă amintiți?

– Mi-a fost foarte dragă. În primul rând pentru că făceam o muncă de pionierat. La Târgu Mureș, promoția ’62 a jucat, pentru prima dată, teatru românesc. Promoția mea a înființat teatrul românesc acolo. Dar, cu trupa teatrului am avut ocazia să jucăm în diferite localități românesti din ungurime, care erau ca niște mici enclave românești și care nu văzuseră în viața lor teatru. N-aveau curent. Am jucat la opaiț, iar cei din rândul întâi stăteau și le era rușine să se uite pe scenă. Nu mai văzuseră teatru până atunci. M-a deranjat anul trecut, când s-au împlinit 50 de ani de teatru românesc, că Guvernul României, Ministerul Culturii, nu s-au implicat mai mult ca acei artiști care au făcut această muncă de pionierat să primească și recunoștință printr-un ordin, printr-o diplomă, prin ceva. Acolo a fost, efectiv, o muncă de desțelenire culturală. Ori, cineva trebuia să se ocupe de treaba asta. S-a înființat un teatru românesc pe lânga cel maghiar, care, după părerea mea, la vremea aceea era cel mai bun teatru maghiar din lume. Bătea Budapesta la fund cu spectacolele lor, cu un animator de teatru, Tompa Miklós, un mare regizor și om de teatru. Teatrul românesc de acolo și-a făcut datoria față de țara asta.

– Dacă ați fi rămas un actor de provincie, ar fi fost rău?

– Nu.

– Ați mai fi fost arătat – așa cum spuneți – cu degetul pe stradă?

–  Nu știu! Nu știu! Uite, Fiscuteanu a rămas acolo și a reușit să răsucească sufletul românilor în multe interpretări, ca să nu mai spun de filmul în care a fost genial. Fiecare dintre cei din generația mea, sau din alte generații, într-un fel sau altul, și-a făcut treaba foarte bine în provincie.

– Dar dacă nu ați fi atins gloria la nivelul pe care îl aveți astăzi…

– Nu aș fi atins tipul ăsta de glorie dacă veneam în alt teatru, altul decât „Constantin Tănase”. Am venit aici în 1964. Teatrul de Revistă mi-a deschis drumul spre un gen extrem de popular pe care a trebuit să-l asimilez ușor-ușor, în câțiva ani, ca să pot să devin „Arșinel”. Altfel… eram un nume pe afiș.

– Când ați învățat ce înseamnă „să deveniți Arșinel”?

– Când am început să fiu strigat pe stradă. Să fiu recunoscut. Să fiu arătat cu degetul.

– Ați ști astăzi să trăiți fără glorie? Ați mai putea să trăiți în anonimat?

–Draga mea, n-am urmărit vreodată cu obstinență lucrul acesta. Niciodată! Am mers din treaptă în treaptă, din aproape în aproape și, la un moment dat, m-am trezit arătat cu degetul pe stradă. Fără să urmăresc altceva decât să fiu bun pe scenă. Nu mă cramponez de această calitate. Îmi face plăcere, nu sunt ipocrit. Dar nu sunt leșinat dupa mine, cum sunt unii artiști. Nu mă iubesc în halul ăsta încât nonstop să doresc să apar pe la televizor, nonstop să vorbesc despre mine și așa mai departe.

– Iubirea din viața dumneavoastră a fost și este soția.

–  Soția, copiii și nepoții. Si prietenii.

– Dar pe soție când ați întâlnit-o? Știu că primul impact a fost devastator, că ați spus „e o femeie superbă”…

– Așa e. Ne-am întâlnit în 1964, vara. Dincolo de faptul că mi s-a părut o femeie superbă, după ce am cunoscut-o, și eu și prietenii noștri au spus că este o femeie de un farmec extraordinar. Are un șarm special, care este accentruat de graseierea ei – de la ea mi se trage pronunția de Alexandrrru. Soția mea este femeia alături de care am construit o țară. O țară a mea.

– Vă amintiți cum ați cerut-o de soție?

– Am bâlbâit-o. Eu, în momentele de genul acesta, emoționante, sunt stângaci. Dincolo de ceea ce pot să par, la un moment dat – un tip plin de tupeu. Eu, în fond, sunt un timid. Mai ales în relații strict sufletești. Țin minte că i s-a pus pata lui mama și a zis că vrea să-i cunoască pe părinții ei. Și ne-am întâlnit la o masă la soacra mea – Dumnezeu să o odihnească – care făcea o friptură de vacă cum n-am mai mâncat decât în Argentina. Și, înainte să plec la spectacol, mama mi-a spus „Nelu, aveai ceva de spus!”. Și așa am cerut-o pe Marilena de soție. Nu după mult timp ne-am căsătorit, am făcut cununia civilă aici, în București. Și nunta – toamna, la Iași. Am organizat petrecerea într-un cort mare, au venit rudele mele de la Dolhasca, au venit și din rudele ei. Îmi aduc aminte că suta de lei era foarte mare, deci unii invitati ne-au dat câte 25 de lei. Și, din banii pe care i-am scos la nuntă, mi-am luat un magnetofon Tesla. Îmi doream.

– Păi vă doreați dumneavoastră. Dar soția?

–  Ea a fost de acord, nu a ridicat niciodată pretenții. O fată extraordinară! Îmi doream acel magnetofon și pentru că îmi trebuia în profesie – începusem să cânt la bar – , dar și ca să-l imprim pe tata când sforăia, că nu mă credea când îi spuneam.

– Cântați la bar. Ei bine, soția nu era geloasă?

– Nu. Nu am simțit asta. Eu îmi vedeam de treabă și vedea și ea că trag la bine. Poate că am și necăjit-o uneori, dar nu mi-a arătat niciodată. Acum, după atâția ani, îmi mai aduce aminte de niște momente.

– Care a fost cel mai frumos gest pe care l-ați făcut din dragoste pentru soția dumneavoastră?

– Că am luat-o de nevastă. Nu știu… Eu am încercat, de-a lungul anilor, să-mi arăt recunoștința într-un fel sau altul. Dar nu cred că am făcut suficient, și asta mai ales din cauza profesiei mele. Am fost mult, mult, plecat de acasă. Ea a crescut copiii, ea a avut grijă de ei.

– De ce a vrut soția dumneavoastră să rămână în anonimat? De fapt, ea a vrut?

– Da, ea a vrut. Și acum vine doar la premiere, în rest n-o mai vezi prin teatru.

– Toată lumea care nu v-a cunoscut îndeaproape își imagina că jumătatea dumneavoastră, și în viața privată a fost Stela Popescu…

– Pe Stela am întâlnit-o la Institutul de Teatru. În 1978 am devenit cuplu pe scenă. Eu aveam mai bine de 10 ani de când eram la Teatrul Tănase. A fost o întâmplare. Spun, de multe ori, că, în viața mea, întâmplarea a jucat un rol deosebit. Ea era în cuplu cu Bănică și făcea un succes extraordinar, de câțiva ani. Și Puiu Maximilian scrisese un spectacol pentru Grădina Boema. Bănică n-a mai putut să onoreze contractele și… așa m-au ales pe mine. Începusem și eu să mă mișc, să joc… Așa am făcut primul spectacol. A ieșit bine și, din clipa aia, nu ne-am mai despărțit vreodată! Au mai existat priviri de ceartă, ne-am mai și înfuriat. Dar n-a existat nicio privire care să ducă la despărțire. Stela te trage la bine, te învață de bine.

– Dar a existat vreodată vreo regăsire sentimentală?

– Nu. Am pornit de la o stare sentimentală extrem de corectă. Eu am ținut mult la Puiu. Poate am ținut mai mult la Puiu decât la Stela. Cu Stela îmi făceam treaba. Puiu era omul care muncea și trudea în spate, pentru noi, ca noi să fim în față.

– A fost cel mai bun prieten al dumneavoastră?

– Puiu Maximilian s-a situat pe un loc special, pe un piedestal pe care eu l-am respectat, l-am prețuit. Dispariția lui este numai imaginară… Noi jucăm și astăzi multe dintre momentele lui Puiu, ba mai mult, noua generație de artiști de la Teatrul Tănase, de multe ori interpretează scheciuri, roluri și monoloage scrise de Puiu pentru mine și Stela. Puiu a fost și a rămas pentru mine un fel de Caragiale al Revistei Românești, cu momente artistice nemuritoare, valabile pentru totdeauna!

– Spuneți și dumneavoastră, așa cum spunea și Domnica Pellea, că „viața e pe zile”. Că nu vă gândiți ce veți face peste două luni pentru că, altfel, ratați ziua de astăzi.

– Nu, nu mă gândesc!

– Întotdeauna v-ați spus așa: „vreau să prind 60 de ani – i-ați apucat, vreau să prind 70 de ani – i-ați apucat, vreau să prind 80, vreau să prind 90, pentru că cei din familia mea trăiesc mult!”. Nu știu. Nu sunt superstițios și nu sunt nici lacom.

– Sunteți lacom de viață?

– Mi-este dragă viața, dar îmi este dragă pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce fac. Nu pentru că vreau să-mi târăsc zilele, neapărat. Nu țin la treaba asta! Mi-e dragă viața pentru că simt că meseria pe care am avut-o, menirea pe care am avut-o, a fost să-i fac pe oameni să zâmbească. Și atunci… ar mai dispărea un zâmbet în plus de pe chipul multora, inclusiv al familiei mele, odată cu dispariția mea. Așa cum au dispărut multe zâmbete odată cu dispariția atâtor actori imenși. De aceea zic eu că încă nu mi-am dat seama cât am trăit. Nu dintr-o anumită nesimțire, nu! Dar nu mi-am dat seama, așa au trecut de repede anii…

–  La Cimitirul Bellu există… un mormânt pe care este numele dumneavoastră și care i-a speriat pe unii…

– Eu sunt un om gospodar și pregătesc toate în așa fel încât să nu las multe probleme după mine.

– Dar vă gândiți la momentul acela?

– Va veni. Și ieri m-am gândit… Sau nu ieri, zilele astea. Am fost la Bellu, mi-a murit un amic foarte, foarte bun. Eram cu mai mulți prieteni afară și zic „hai să vă arăt ceva”. Și i-am dus la mormântul meu, care nu-i departe de capelă. Dar cu mormântul meu e o întâmplare puțin cam sinistră… Eram la Noaptea Muzeelor și Bellu e considerat muzeu. Și am primit de la Primărie un telefon să merg cu câțiva colegi după spectacol, să aprindem lumânări la mormintele marilor actori, că ne așteptau cei de la Bellu. Ne-am dus, ne-au primit ăia imediat, am aprins lumânări. Și eram cu niște colegi de la Teatrul Tănase, „hai să vă mai arăt un mormânt de-al unui coleg de-al nostru”. Și mergeam așa și am ajuns la vreo zece metri de locul unde e mormântul meu. Era acolo o familie cu doi copii așa… mai mari și el și ea își ziceau „hiii, uite aici e mormântul lui Arșinel”, la care eu zic „aici sunt, doamnă!” – „vai, Domnule Arșinel, așa ne-am speriat că e mormântul dumneavoastră!”. La care și ăștia, actorii… „du-te mă, unde ne-ai adus aici… să ne arăți mormântul?!”.

– Vorbiți despre lucrul acesta tot cu zâmbetul pe buze!

–  Da. Da, păi eu cred că am apărut pe lume zâmbind și o să plec tot așa, zâmbind. Asta este! Ne naștem cu această obligație… pe care o avem…

– Toți suntem datori să o plătim…

– Toți, da, mai devreme sau mai târziu. Încercăm să tragem… ne mai doare una-alta. Semnale primim! 40-50 de ani strici, și, după aia încerci să repari ce ai stricat.

– Domnule Arșinel, ce vă face fericit astăzi?

– – Familia. Teatrul. Spectatorii. Prietenii. Orice mesaj pe care-l percep pozitiv îmi face bine. Orice mesaj. Orice mesaj în care se vorbește de bine pentru poporul meu îmi face bine.

– Și ce vă emoționează până la lacrimi? Când ați plâns ultima dată?

– Când m-am despărțit de prieteni de-ai mei pentru totdeauna. Am avut această păcătoasă misiune, de-a lungul anilor. Și când spun lucrul ăsta, de-a lungul anilor, așa mi s-a spunea.

– Dan Mihăescu îmi spunea, în ultimul interviu, că, atunci când deschidea agenda telefonică avea în față un cimitir…

– Așa e! Eu a trebuit să vorbesc și la mormântul lui Fărâmiță Lambru, și la mormântul Doinei Badea, și, după aia, la alte zeci de morminte. La Jean, la Banică, la Amza… a trebuit să spun niște vorbe. Toți se uitau „Arșinel, tu, tu, vorbește tu”.  Și la mormântul lui Puiu… La Puiu nici n-am putut să citesc ce am scris acolo că mă bufnise plânsul. Se rupsese ceva din mine, din viața mea. Simțim uneori nevoia să ne descărcăm, să ne găsim liniștea. O liniște curioasă, prin lacrimi. Dar lacrimile ușurează. Și n-aș opri pe nimeni, niciodată, din plâns. Pentru că plânsul, ușor-ușor, liniștește.

– Dacă ar fi să aveți puterea de a schimba ceva din viața dumneavoastră, ați schimba un moment, o întâlnire?

–  Poate aș schimba în sensul de a aduce un plus în legătură cu ceea ce înseamnă familia.