Alexandru Arșinel a plecat în stele (I) - Amprenta de Onesti

Alexandru Arșinel a plecat în stele (I)

Alexandru  Arșinel a plecat în stele (I)

Alexandru Arşinel a plecat în Stele. Cu aproape un deceniu în urmă, pe când Marile Întâlniri se vedeau la MoneyTV am realizat interviul pe care vi-l dăruiesc acum, ca o Lumină pentru cel care ne-a oferit amintirea atâtor spectacole de varietăți.

 Eveline Păuna, Money  TV

Eveline Păuna: Îmi amintesc de Revelioanele de altădată, de Revelioanele de după ’90. Un an întreg așteptam noaptea magică în care televizorul din sufragerie se transforma într-o poartă spre lumi fantastice. Programul artistic de Revelion era special – așa am cunoscut televiziunea făcută cu temeinicie, așa i-am descoperit pe unii dintre marii actori… Mă cuibăream pe un fotoliu și mi se părea o aventură extraordinară faptul că puteam rămâne trează până când se lumina de zi. În acele regaluri ale copilăriei mele l-am văzut pe Alexandru Arșinel, apoi, câțiva ani mai târziu, i-am cerut un autograf, la mare, pentru ca, peste încă ceva timp, să-l invit la un interviu cald, cu emoționante aduceri-aminte.

– Cartea pe care ați lansat-o de curând se numește „De la Dolhasca… pe Calea Victoriei”. Ar trebui să fie citită de fiecare român?

– Alexandru Arșinel:Aș fi mulțumit dacă ar citi-o măcar un sfert dintre români, nu fiecare român.

– Să pornim și noi de la Dolhasca. 4 iunie 1939… vă amintiți de părinții pe care i-ați iubit tare mult, de frații dumneavoastră… Spuneți așa: „îmi amintesc de vaca noastră care ne-a salvat din foamete”. Ați trăit, deci, sărăcia cumplită, sărăcia cruntă, în anii aceia de început?

– Dacă am amintit de vacă, mă raportez, vrând-nevrând, la acea perioadă când destinul unei familii depindea de o vacă. Multe lucruri nu cred că s-au schimbat, sunt încă multe familii care își leagă destinul de o sursă de existență. Dacă mă raportez strict la acea perioadă, când vaca noastră, Joiana, trăia pentru noi și „fabrica”, într-un fel, existența noastră… era o perioadă cumplită a României, perioada anilor 1944-1947, aproape 1948, când ne-am mutat de la Dolhasca la Iași. România a străbătut o situație cumplită, a fost perioada refugiului, cu ororile și distrugerile Razboiului, a fost foametea, au fost păduchii, mizeria, tranşeele, ”vaca lui Stalin” de care îmi amintesc și care era, de fapt, locomotiva care trăgea trenurile rusești pe decartamentul lărgit al căilor ferate funcționabile și în Uniunea Sovietică și în România. Se transporta direct, fără nicio problemă, ce aveam noi, inclusiv armata, tunuri, tancuri, produsele României. Când trecea trenul prin Dolhasca, la barieră, unde se afla casa în care m-am născut, se trăgea sirena și făcea ca o vacă. Noi spuneam „se aude vaca lui Stalin”. Este și o glumă: de ce demografia în Dolhasca este influențată direct de acea barieră? Trenurile trec între orele 5.00 și 6.00, îi scoală pe oameni din somn și, până pleacă la serviciu, fac copii.

– Mai este un detaliu emoționant din copilăria dumneavoastră… spuneați că frații dumneavoastră erau mai cuminți decât dumneavoastră pentru că „nu mâncau așa de mult ca mine”…

– Ei erau „cuminți”, nu „mai cuminți” decât mine. Erau cuminți.

– Aveați o vină în faptul că erați mai pofticios?

– Probabil era diferența de temperament, nu mă raportam numai la mâncare. Mă raportez la tot ce mi s-a întâmplat și mi se întâmplă mie. Lor nu li se întâmpla ceea ce mi se întâmpla mie: tot timpul câte o năzbâtie, câte un eveniment. Un timp am fost socotit un fel de „oaie neagră” a familiei, pentru că mă înregimentam mai greu, eram mai puțin ascultător, eram mai inventiv, îmi zbura mintea la multe lucruri. Voiam să-mi fac aripi să sar de pe casă, mă urcam în vârful teiului, puneam explozibil în foc și așteptam până pocneau gloanțele…

– Vă jucați periculos, cu muniție, cu armament…

– Astea erau jucăriile, după Război.

– Ați fost la un pas de pericolul extrem?

–  Da, da. Au existat momente, chiar a fost un moment când era să împușc pe cineva. Am găsit un pistol cu butoi, încărcat, și trăgeam, dar nu asupra copiilor cu care eram, cu vaca la păscut, în zona căii ferate…

– Spuneați că ați admirat-o pe mama, mai cu seamă pentru că ea vă găsea, întotdeauna, o soluție pentru foamea pe care o aveați.

– Nu neapărat numai mie. Tot ceea ce are legătură cu năzbâtiile mele, cu aventurile mele, cu dragostea mea incomensurabilă față de mama, nu are legătură neaparat, numai cu foamea. Am un capitol în carte în care vorbesc de foame pentru că a bântuit foametea. Mama și familia au reușit să ne facă să nu simțim treaba aceasta. Eu, fiind un pofticios și, mai ales la dulciuri, era regula ca, dacă ne punea câte două clătite în farfurie… o clătită mi-o lăsa soră-mea. Mânca bătaie dacă nu mi-o lăsa. Mânca și se uita la mine, eu holbam niște ochi amenințători la ea și ea, draguta, „Nelu, nu vrei tu să mănânci clătita asta?”. Mama ne-a iubit pe toți, în egală măsură.

– Care vă sunt amintirile cele mai dragi, cu părinții dumneavoastră? Cum vă stăruie ele în memorie?

–  Sunt foarte multe. Sunt enorm de multe. Poate că am scris această carte de amintiri la un moment potrivit, acel moment când încerci să faci inventarierea vieții, când tragi linia să vezi cam câte minute, ore sau zile din viața asta ai fost fericit. Mă duc cu gândul la „Ghepardul” de Lampedusa, în care își inventariază viața de 70 și ceva de ani, trage o linie și își dă seama că a fost fericit doar vreo 30 de zile din miile din viața lui. Viața îți oferă momente de satisfacție, dar foarte scurte. Uneori nici nu avem timp să ne bucurăm de ele. Dar, amintirile adunate, una peste alta, îți dau o senzație de bucurie, ai o revelație asupra a ceea ce ți s-a întâmplat în viață. Nici nu realizezi că se pot aduna atâtea amintiri, dintre care unele sunt chiar emoționante!…

– Cum a fost momentul acela în care ați simțit iubirea, prima dată?

Simți așa… o căldură în stomac, simți că ți se oprește inima, simți că fata aceea ți-ar plăcea… Reacția aceasta am avut-o numai la fete!

– Știți ce face ea astăzi – prima dumneavoastră iubire, unde a dus-o viața?

– Știu. A fost un fragment extrem de scurt în viața mea. Am descoperit ce ochi frumosi avea. Ochii, atât m-au impresionat, nu mă gândeam la altceva. Mai târziu s-a căsătorit cu un prieten de-al meu, a avut un mariaj extraordinar. Eu am plecat din Iași, am venit la facultate, în București…

– Rămânând la acest moment – dumneavoastră cam voiați să deveniți inginer. La fel voia și familia, care vă pregătea, cumva, pentru meseria aceasta…

– Am făcut o Școală tehnică de Construcții și am dat la Facultatea de Construcții. Nu am reușit. Nu am reușit… s-a întâmplat.

– Nici nu v-ați dorit prea tare să reușiți, pentru că, atunci când era de dat nota decisivă, profesorul v-a întrebat ce notă să vă dea…

– Profesorul era chiar o rudă de-a mea. Unii fabulează că eu voiam să dau, de fapt, la Teatru. Habar nu aveam, la vremea aceea, de Teatru. Nu știam ce e ăla teatru. Fusesem la teatru în copilăria mea, când marea artistă Margareta Baciu, de la Teatrul din Iași, venise în vizită la noi în oraș, eu fiind în clasa a IV-a. La teatru am văzut o feerie, un basm cu un cântec – „Trei portocale”. Eu, cu gândul tot la portocale, tot la mâncare… am reținut refrenul ăsta cu trei portocale. M-a impresionat foarte mult, așa cum m-a impresionat și primul film pe care l-am văzut în viața mea, la Dolhasca, în clasa a III-a. Atunci am făcut pe mine, de frică. Era un film sovietic, „Trenul merge spre răsărit” și, la un moment dat, în prim plan, pe perete, apărea o locomotivă care venea spre spectatori. Noi eram în clasă, în bănci, și eu m-am băgat sub bancă, de frică. Am zis că trece locomotiva peste mine! Așa a fost cu teatrul, nu m-am gândit vreo clipă că voi da examen la Teatru. Drumul meu era ales, într-un fel, și chiar îmi plăcea. La Școala Tehnică de Construcții erau și materii care îmi făceau mai puțină plăcere, dar mi-a plăcut munca practică în construcții. Școlile acestea erau foarte bine structurate, ieșeai din ele cu calitatea de subinginer, puteai să conduci șantiere… Șantierele, slavă Domnului, erau suficiente în România, la vremea aceea. Tata mi-a spus că dau examen la fizică și că îl dau cu o rudă de-a noastră, un mare profesor universitar la Iași, moș Petrescu. El m-a întrebat al cui sunt, „al lui Arșinel, ceferistul, sau învățătorul?”. Și eu i-am spus: „ceferistul”. „Și de ce notă ai nevoie?”. „Cât merit, domnule profesor”. Dacă îi spuneam „Bine”, îmi dădea bine. Am știut de „Suficient” și nu mi-a ieșit media de intrare. Bineînțeles că a urmat scandalul de acasă, tata – să mă calce în picioare, nu altceva.

– Omul acesta, care nu v-a dat notă de trecere, a cotit ceva în destinul dumneavoastră?

– Tot. A cotit tot. El, prin faptul că nu am intrat și a cotit-o și tata, fără să vrea. Tata m-ar fi împușcat în clipa aceea, pentru că mă interpreta. Eu nu eram ca frații mei, despre care, dacă nu ar fi reușit, ar fi zis „Dar au muncit, am văzut!”. Eu eram toată ziua pe patine, pe schiuri, la fotbal, la tir… făceam alte lucruri, nu puneam mâna pe carte.

– Și admiterea la Institutul de Teatru? Cum de ați fost admis?

– Nu au avut încotro.

– Ați făcut meditații?

– Nu, nu, nu am făcut. După ce am picat examenul, tata a vrut să mă ducă la Revizia de vagoane, să mă facă ciocănar. Acolo am dat peste un domn inginer care ținea foarte mult la tata. Fusese angajat la Teatrul Național, la mișcarea de amatori, și era secretarul de partid de acolo. În acea vreme, CFR-ul conducea România. Gheorghiu-Dej era ceferist de origine și, cei mai mulți activiști și conducători proveneau din rândul ceferiștilor. Inginerul acesta a fost trimis secretar de partid la Teatrul Național. L-a intrebat pe tata „Ce face Nelu?” – așa mi se spunea acasă. I-a spus că nu am intrat la facultate și că m-a dus să mă facă ciocănar la CFR. „Păi, cum, în frig, în ger… măi Traiane, de ce nu-l lași să vină să facă figurație la Național?”, i-a spus inginerul tatei. „Golanul, atât îi trebuie, să ajungă și pe scenă! Să râdă lumea de el,” a replicat tata. Discuția a continuat: „Dar, câștigă un ban”. „Cât?”. „Uite atât…”. Tata s-a mirat și a răspuns „Merge.. îl lăsăm acolo”. Am mers acolo, imediat am fost distribuit în „Rigoletto”, pentru că și Opera și Naționalul erau în aceeași sală. Apoi, în „ O Scrisoare pierdută”, în „Despot-Vodă”, în „Chirița”, cu marele actor ieșean Miluță Gheorghiu… Teatrul Național din Iași avea o pleiadă de actori imenși, la vremea aceea. Uriași! Toți figuranții stăteam într-o cameră destul de mare, la teatru, unde ne și shimbam în costume și îi vedeam, pe cei din jurul meu, că citesc, citesc. Când i-am intrebat ce, mi-au răspuns că învață pentru ca să dea examen la Institutul de Teatru. „Și ce se dă acolo? întreb eu”. „O poezie, un monolog”… Întreb mai departe: „Matematică? Fizică?… Nu!? Aici e de mine!”. Făcând figurație și jucând de multe ori într-un spectacol, învățasem, de exemplu, „Despot-Vodă”, pe de rost. Mă pregăteam și pentru Construcții și pentru Teatru. Când a fost vorba să mă hotărăsc, am citit într-un ziar că „pe… iulie este ultima zi pentru examenul la cursurile de  pregătire pentru Institutul de Teatru”. În mintea mea, nu știam ce sunt alea cursuri de pregătire, credeam că este ultima șansă să dau examen. Mama bănuia ceva, sora mea, Marieta, știa tot și am stabilit cu ea ca mama să-l lămurească pe tata să-mi dea bani de tren să mă duc să dau o probă, să văd care este situația. După o noapte de dezbateri, de șușoteli, de supărări, tata mi-a dat 400 de lei. Suta era mare! Cam 100 de lei costa trenul dus, 100 întors și 200 să mă pot descurca. M-a trimis să stau la un văr de-al meu. M-a amenințat că, dacă nu intru, să nu mă mai opresc la Iași, acasă, să mă duc direct la Pașcani, unde lucra fratele meu, pe un șantier. În zăpăceala mea nu-mi scosesem actele de la Politehnică, unde picasem, și cei de la secretariatul Institutului m-au întrebat de ce am venit fără acte. M-au înțeles și m-au trimis la examen că „termină doamna Irina Răchițeanu” și, dacă e ceva, urma să fac rost ulterior de acte. Am intrat, clasa era pe la etajul trei, deja unii dintre cei de acolo dăduseră examenul. Când a ieșit ultimul, am bătut la ușă: „Bună ziua! Sunt din Iași, vreau să mă ascultați că mai am doar 100 de lei, să am bani de tren și să vedeți dacă pot să intru sau nu. Dacă nu… să plec acasă”. Irina Răchițeanu a ridicat ochelarii pe frunte și se uita așa… „Urcă pe scena!”. Mai erau și Bibanu (Dem Rădulescu) și Costache Antoniu. Aveam niște sandale, m-am descălțat ca să nu fac zgomot… Am început monologul lui Despot din închisoare „O, soartă schimbătoare, ce-ți râzi de omenire, / Nebun cine se-ncrede-n tine…” urlam. Mă lasă vreo două minute, „-Da, da, bine, drăguță, dar alteceva mai știi?”. „Monologul lui Despot din actul I”. „Și altceva?”. „Monologul lui Ciubar-Vodă din Despot Vodă”. „Mă, dar altceva, în afară de Despot, nu știi?”. „Eu asta știu și, dacă vreți, asta spun”… „Bine, așteaptă afară!”. Eram sigur că m-au dat afară. Am luat sandalele în mână, am ieșit în ciorapi, sub privirile lor uimite… am așteptat și a ieșit doamna Răchițeanu. Avea deja câțiva reușiți din zilele trecute de examinare, cursul începuse de vreo lună și a spus „Cei care au dat astăzi proba pot pleca acasă, în afară de ăla de la Iași, cu Despot-Vodă”. Am chiuit și doamna mi-a spus „Nu chiui că nu ai intrat încă!”. M-a dat pe mâna unui băiat care terminase Filologia și care acum dădea examen la Institut, „Du-te Grapini sus, la bibliotecă și alege-i trei poezii”. Am învățat în două zile poeziile, am început să lucrez cu ea, am dat examen și am intrat.

Interviu difuzat de Postul de televiziune Money TV – Martie 2013  (Va urma)

 

 

 

Distribuie articolul!