Dacă te dai în vânt după simboliști, cu siguranță îl vei iubi pe Macedonski! Paginile pline de confesiuni, subtilități jucăușe câștigă mărturii ale recurenţei unor teme, imagini şi simboluri spre care romancierii au manifestat o predispoziţie genetică: iubirea, moartea, contemplaţia, muzica. Spiritul lucid al fiecărui romancier îşi caută un sens al existenţei iscodind și iar iscodind … ca nişte valuri ce acoperă lumina sau întunericul arcadei celeste.
Deşi pare un paradox, iubirea, moartea, contemplaţia şi muzica se potenţează reciproc ca stări emotive ori ca posibile personaje prin imagini și simboluri. Fragmentarul năzuieşte spre complexitatea întregului, precum acordurile muzicii naturii, ale cărei sonorităţi înlănţuite nasc simfonii de roman.
Astfel, Zeul Eros, în a cărui putere se află eroul lui Alexandru Macedonski, îl aruncă pe acesta într-o stare onirică. Thalassa este scos afară din real pentru a trăi într-un vis dezastruos. Cu toate acestea, într-o zi, simţurile sale anormalizate prevăd apropierea femeii. Singur pe insulă, doar cu ea, bărbatul e răpit de real, dar mai târziu posedând în deplinătate acest real, saţietatea va interveni. Realul i se arată inferior visului. Eros recâştigă terenul, Thalassa i se redă, realul ajunge învins, iar Caliope moartă.
Titlul lucrării şi numele eroului provin, după mărturia textului, din lectura istoricului grec Xenofon, Anabasis, sau Retragerea celor zece mii. Este vorba de aventura mercenarilor greci în solda lui Cirus cel Tânăr, participanţi la expediţia acestuia împotriva regelui persan Artaxerxe, înfrânţi în bătălia de la Cunaxa (401 î.e.n.). Mercenarii se retrag eroic spre coastele Asiei Minore şi când zăresc marea, ei izbucnesc în urale: Thalatta, Thalatta!
Hmmmm, cam multă istorie, dar nu putem înțelege textul lui Macedonski altfel. Thalassa îşi proiectează din el lumea în care se mişcă, se înconjoară cu ea şi trăieşte în mijlocul ei. Eva lui, căreia îi dă corpul şi sufletul, este clar expresia desăvârșită a egoismului bărbătesc (fără a fi deloc misandră).
Personajul Thalassa simbolizează o cucerire a putinţei de a se spune în româneşte tot ce abia a putut să fie răsfrânt de suflet şi de minte în cea mai puternică dintre limbile de azi: în cea franceză. Erebe (gr. „tenebre”, „întuneric”, „infernal”) simbolizează Infernul, iar în mitologia greacă, Erebos devine o zeitate, prin personificare. Strălucirea neobişnuită a imaginilor, violenţa culorilor, un mod rafinat de a se exprima fac din acest roman un act original de asumare a masculinității.
Chiar atunci când narează, puţinele fapte alcătuiesc nişte punţi azvârlite peste intervalul dintre două tablouri, încât arta se pare de fapt aceea a unui pictor. Printre aceste tablouri, există unele construite în stil dinamic, precum descrierea insulei Lewki: Insula, pisc de munte vărsat deasupra valurilor de iadul flăcărilor lăuntrice ale prefacerilor pământeşti. Identitatea celor doi îndrăgostiţi ne este dată în primul rând prin numele lor, Thalassa şi Caliope. Metafora reţelei – the intra-net – ca imagine simbolică centrală în roman, poate reprezenta insula cu jocurile de lumină şi întuneric, dar şi întregul text care devine o uzină a iubirii și a morții lui Caliope, o împletire de suspans cu frică.
Straniul cu care este învăluit Thalassa respinge şi atrage deopotrivă, deoarece prin el lucrează fascinarea misterului, reflexul neliniştii primordiale a insulei, un rest de mentalitate originară, magică. Obsesiile și aspiraţiile poetului Macedonski îşi găsesc împlinirea estetică în micul roman sau marea nuvelă Thalassa, din 1916, veritabilă bijuterie sub aspectul imaginii şi sub acela al stilului, ajuns acum la maturitate, la acest fast opulent şi seducător ce convine firii fantastice şi pătimaşe a scriitorului. (În 1918, Blasco Ibanez va exalta similar în romanul ”Mare nostrum,” poezia mării fascinante, sinteză de frumuseţe naturală şi ecouri mitice fabuloase; după mai multe decenii, John Fowles va relua în ”Magicianul”, într-un spirit modern de o mare complexitate şi ambiguitate, aceeaşi temă a visului pe insulă.).
Forţa imaginativă a poetului îşi dă întreaga măsură în această scriere poematică, stranie, ce cuprinde gama întreagă a ficţiunii sale, de la reverie la halucinaţie. Visul ca limbaj simbolic devine universul trăit de cel adormit. Dar oare limitele dintre lucruri se estompează, se contopesc după asociaţii obscure?
Lumea visului său foloseşte deci alte valori şi alte vehicule de semne. Ea deschide adormitului Thalassa perspectiva unui cosmos acvatic fără contururi şi fără opoziţii categorice, un univers de tranziţii, imprecizie şi identităţi. „Lumina e reprezentanta regimului diurn al imaginii visului femeii, iar întunericul, regimul nocturn al imaginii realităţii bărbatului”. Sensibilitatea feminină din scriitura lui Macedonski vibrează aducând sugestii lirice deosebite. Se poate aminti preocuparea sa pentru muzicalitate, de unitatea vocală a apei, astfel apa e stăpâna limbajului fluid, a limbajului fără contraste, a limbajului continuu ce mlădiază ritmul şi conferă o materie uniformă unor ritmuri diferite. Bachelard menţionează că lichiditatea este (…) însăşi dorinţa limbajului. Limbajul vrea să curgă. El curge în mod firesc. Salturile, obstacolele, durităţile sale sunt încercări mai factice, mai greu de naturalizat.
Argumentele se succed într-o înlănţuire cristalină precum sensul sonor al vocalei a, vocala apei. Aaaa, nu ca la stomatolog, ci ca la cinematograf!!! Citești despre mare, parcă o vezi lăngă tine. De aceea, plasticitatea imaginii create de Macedonski capătă intensitate în fragmentele sinesteziei dintre mişcarea valurilor şi muzica lor: Şi tot ce vedea – culoarea şi forma, aproprierea şi depărtarea, apa şi cerul, stâncile ce scoteau din valuri trupuri ca de câini de piatră cu care păzeau insula – păru că-şi dă mâna să se mişte cu iuţeală, să-i răsucească văzul într-un vârtej şi să-i tulbure mintea.
Din nou cuvinte-cheie, în al căror semantism se regăsesc frământările, tăcerile, disperata irosire a doi îndrăgostiţi pentru a se regăsi. Conotaţia funebră, acvatic-insulară este rostită şi de Gaston Bachelard: Apa moare odată cu mortul în substanţa sa. Apa este atunci un neant substanţial. Nu se poate merge mai departe întru deznădejde. Pentru anumite suflete, apa este materia deznădejdii.
Textul aleargă după subiectivitatea văzută ca un proces de reflectare a conştiinţei, de explorare a lumii interioare a bărbatului. Pentru a surprinde lumea infinită a minţii lui Thalassa, naratorul masculin utilizează impresii prinse de ochi şi gânduri, devenite imagini senzoriale, schiţe de construcţie. Textul este devenirea unui spaţiu pictorial.
Așadar, NOI, lectorii, trebuie să creăm o relaţie foarte puternică cu sinele naratorului pentru că spaţiul romanului devine o cale sensibilă între cititor şi autor, adică două lumi subiective. Cu alte cuvinte, citind Thalassa, am devenit martoră la naşterea unui alt creator, sensul textului şi revanşa unui narator masculin. Fiecare cuvânt, fiecare sunet nu este doar o înregistrare pe hârtie, ci un gest revelat singur, ca pe marile ecrane. Astfel, timpul se schimbă de la linearitate la verticalitate, cronotopul transformându-se într-un cerc, un strop sferic, manipulat de autor.
Oare pot afirma că textul citit și recitit s-a transformat într-un trup al artei? Eu cred că da, tocmai pentru că Alexandru Macedonski propune în romanul său o schimbare radicală de orientare, şi anume din lumea exterioară către lumea interioară. A încercat să surprindă fluxul experienţei, impresiile momentane ale minţii umane. Vagul, obscurul, atmosfera evanescentă îți amintesc de picturile lui Dali sau filmele lui Tarantino. Ritmul emoțiilor s-a regăsit în ritmul imaginilor, totul fiind un moment de ondulare în viaţa lui Thalassa/ Macedonski, un mod de a percepe şi înţelege devenirea sa, de a crea o relaţie între bărbatul – el şi întregul univers/text – EL, deci revanșa unui narator masculin… Articol realizat de prof. Gabriela Fodor, Liceul Tehnologic Dărmănești