Dulcea Bucovină  este în doliu, cum  e aproape de un an, de la începutul războiului  din Ucraina, unde se sting  multe vieți în această parte de țară! Acum, la vârsta de 102 ani (împliniți la 28 august 2022 ), la Costiceni, aproape de Cernăuți, a luat drumul eternității Maria Vatamanu, mama renumitului poet basarabean Ion Vatamanu. ”Amprenta de Onești” publică un interviu realizat  cu  venerabila doamnă  Maria Vatamanu  de prietenul tânăr mult iubitor de cultură Sergiu Barbuța, întâlnit  pe meleagurile  trotușene la Asău. El a fost  prezent la Asău cu prilejul desfășurării unui mare festival folcloric, ce a fost organizat de  doamna Camelia Roșu, o fiică deosebită  a acestor meleaguri!

 

Un dialog de suflet cu doamna Maria Vatamanu, 

mama renumitului savant și poet Ion Vatamanu

 

A fi cinstit nicicând nu e târziu,

Și nu-i târziu să-ți aperi demnitatea,

Și nu-i târziu sa-ți amintești de frate,

Și să nu uiți de mama și de tata.

 

Născută într-o familie de țărani români în vara anului 1920, mătușa Mărioara își amintește cu durere în suflet despre trecutul zbuciumat al basarabenilor. Povestește că avut o copilărie grea și o viață tumultuoasă.

– Părinții mei, mama Anița și tata Leontie, aveau de toate și erau gospodari înstăriți. La șapte-opt ani adeseori ieșeam cu animalele la păscut. Era o natură foarte curată și frumoasă. Pe pășunea satului oameni mai în vârstă se adunau și deseori schimbau câte o vorbă. Moș Ion un bătrân foarte înțelept, zicea că o să vină timpul când în fiecare gospodărie din sat o să cânte muzica și că o să putem vorbi direct cu țăranii americani. Eram foarte curioasă și mă gândeam, cum oare e posibil ca în fiecare gospodărie să fie atâția lăutari și de unde ei vor avea atâtea instrumente muzicale.

După ce a absolvit cele patru clase la școala din sat, mătușa Mărioara, fiind cea mai mică dintre cele trei surori, a rămas la vatra strămoșească să-i fie de ajutor părinților.
– Copilăria mea a fost munca câmpului. Bărbatul, care m-a învățat să fiu om, a fost tatăl meu Leontie. L-am sprijinit mereu. În zorile zilei plecam cu caii la lucrat pământul. Știam de toate și eram iute la lucru mai ceva ca un flăcău. La fel o ajutam cu ce eram în stare și pe mama Anița. Iarna munceam la războiul de țesut ( la stative).

 

Hoții de găini

 

Născută în perioada interbelică, mătușa Mărioara spune că până la război a trăit bine, însă pe lângă aceasta cei mai nesățioși se ocupau cu hoțiile.

– Lumea trăia, muncea, mergea la Biserică, pe la sărbători se distra și fiecare își vedea de treaba sa. Cei drept, legea în perioada administrației românești era foarte aspră pentru toți cei care se ocupau cu hoțiile. Uneori se zvonea că țiganii se ocupă cu furtul cailor, dar la Costiceni asemenea  lucruri nu s-au întâmplat niciodată. Pe vremea când eram tânără, s-a auzit că jandarmii au prins un bărbat și o femeie care furaseră găini. Hoții erau originari din satul Șendreni. Pentru fapta săvârșită au fost pedepsiți într-o modalitate foarte rușinoasă. Pentru a le potoli obrăznicia, găinile furate au fost agățate de gât, iar ei au fost impuși în acest hal să mărșăluiască de-a lungul satului nostru. Înaintea lor mergea un toboșar de la primărie și înștiința oamenii că hoții își ispășesc pedeapsa. Oamenii indignați de fapta lor aruncau în ei ouă. La gât, în afară de găini,  purtau o inscripție pe care scria: „Toți hoții vor păți așa”. Era cea mai mare rușine pe atunci să fii hoț”.

 

Hramul strămoșesc – 22 mai

 

Pe parcursul convorbirii noastre doamna Maria a ținut să ne povestească despre cum se petreceau pe vremuri horele și hramul în satul Costiceni. Cred că această descriere ar fi extrem de văluroasă, căci în opinia noastră tradiția este artera unei națiuni.

– Foarte frumoase hore se organizau pe vremuri în satul nostru. Jocurile să făceau în fiecare zi de duminică fără băuturi și năzbâtii. Flăcăii care comandau muzică, se numeau „calfi”, erau niște băieți responsabil și ordonați. Totul se petrecea pe teritoriul actualului monument din sat și mai în vale, unde până nu demult a fost piață. Tineretul venea cu drag la joc, iar părinții luau cu ei câte un țol, pentru a-l așterne jos. Păzeau cum și cu cine joacă tineretul, căci de multe ori la hora din sat se întemeia o nouă familie. De obicei la asemenea petreceri cânta taraful și fanfara. Lăutarii interpretau diferite melodii moldovenești, precum și cântece de petrecere bucureștene. Flăcăii, când era vorba să se achite cu muzicanții, de obicei plăteau mai mult decât fetele. Unii flăcăi mai darnici, plăteau și pentru fete.  În așa fel se petreceau horele în sat, însă cea mai mare sărbătoare se organiza în ziua de 10 mai, căci peste tot în țară se prăznuia sărbătoare națională Ziua regelui. În această zi toți se îmbrăcau în cămăși naționale. La fel se organiza joc.

Un moment aparte în dialogul nostru a fost relatarea doamnei Maria despre sărbătorirea hramului din perioada administrației românești.

– Buneii și părinții mei după cum știu au prăznuit hramul pe data 22 mai împreună cu Biserica din sat. După instaurarea regimului rusesc, data de 22 mai a hramului strămoșesc a fost schimbată de activiștii-colhoznici din sat în data 9 mai. Motivul a fost unul simplu – sfecla….

Părinții mei foarte frumos sărbătoreau hramul. De sfântul Nicolae casa noastră era plină de oaspeți de prin multe sate vecine (Vancicăuți, Șendreni, Negrinți, Coșleni, Stălinești, Mămăliga și altele).  Oaspeții se deplasau cu căruțele. Pe acele timpuri fiecare gospodar avea trăsură și cai. În căruțe erau de la 3 până la 5 oameni. Tata de cu zori pregătea fân pentru caii oaspeților, iar mama gătea diferite bucate (zeamă, sărmane, orez, tocmagi, perje fierte, friptură). La hram, pe masă niciodată nu se punea  mămăligă. În casă musafirii stăteau pe laițe la o masă mare. Pentru voie bună, tata cumpăra câteva galoane de rachiu românesc. Bărbații cinsteau câte cu păhăruț pentru sănătate și belșug. Mâncau bucate sănătoase. Pe parcurs mai spuneau câte o pătăranie, glumeau.  În ziua hramului, de peste Prut, din Bajura sau Teioasa, venea un taraf din doi lăutari – unul cu vioara și altul cu toba. Cine avea dorință îi invita la un ospăț. În curte gospodăriei oamenii trăgeau câte o sârbă. Atunci cu adevărat se înțelegea că în sat este hram.

Jertfa războiului…

 

Pe la sfârșitul anilor ’30 doamna Maria s-a căsătorit cu Ionică Vatamanu, iar în anul 1937, la câțiva ani de la începerea celui de-al Doilea Război Mondial, s-a născut Ion Vatamanu.

– Mare nenorocire a dat peste noi atunci când s-a început războiul. În 1940 cizma bolșevică a călcat pământul nostru. Apoi, în 1941 s-a întors armata română, dar de data aceasta însoțiți de crunții săi aliații, armata germană. A fost o perioadă grea pentru toți. Ani la rând s-a vărsat sânge omenesc, iar tocmai în 1944 se apropia sfârșitul războiului.  Germanii, pierzând mai multe lupte, au început să se retragă. Câțiva dintre soldații lor au poposit în satul nostru. Erau în jur de 40-50 de oameni. Printre ei, și buni, și răi. Uneori, germanii confiscau cu de-a sila caii, căruțele și proviziile de la țărani. Din gospodăria noastră au luat calul și căruța, în schimb au lăsat caii  lor istoviți și o căruță scârțâită. Calul era de folos oamenilor, căci cu ajutorul lui se întrețineau, fără el omul ar fi pierit. Cine nu se supunea soldaților germani putea fi împușcat. O asemenea soartă a avut Sanda a lui Grigore Rusu, o femeie nevinovată din satul nostru, care a nimerit în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. În același an, după retragerea germanilor, în sat a intrat pentru a doua oară, Armata Sovietică. Chiar în prima zi, – spune doamna Maria, – căpetenia lor a ordonat ca toți bărbații din sat, de la tânăr la bătrân, să fie înrolat  ”carne de tun” în Armată Roșie, iar copii și femeile erau duși la săpat tranșee.

Împreună cu alți bărbați din împrejurimile noastre a fost luat și bărbatul meu Ionică. Transportat la o bază militară din orașul Hotin, Ionică urma să fie trimis la moarte pe front. Mă durea inima și mă gândeam cu ce oare să-l ajut. Am luat câțiva pesmeți și am pornit pe jos spre orașul Hotin.

Acolo, spune mătușa Mărioara, era un tablou de groază.

– Bărbații noștri, erau într-o stare jalnică, plini de noroi, flămânzi și necăjiți de parcă au fost luați ei însuși prizonieri. Se comportau cu ei ca cu niște oameni de categoria a doua.

Peste un an, după ce fusese înrolat în armată sovietică, Ionică Vatamanu s-a întors acasă din cauza unei răni apărute pe frontul din Polonia.

– În 1945 o mașină militară l-a adus pe bărbatul meu Ionică acasă. Rânit, cu piciorul în gips și foarte slab, spunea că a fost schilodit într-un bombardament de lângă râul Vistula din Polonia. Fratele său Toadere a suferit o contuzie, iar cumnatul Vasile și-a găsit moartea pe front. Foarte mulți oameni nu și-au mai văzut ființele drage – spunea mătușa Mărioara.

 

Foametea…

 

După război, un al necaz a dat peste poporul nostru. În perioada anilor 1946-1947, în întreaga Basarabie, a avut loc foametea organizată de autoritățile sovietice, care încă în 1932-1933 a făcut ravagii poporului ucrainean. Principalele cauze menționate în istoria sovietică ar fi distrugerile agriculturii, provocate de război și secetă. Însă mulți istorici contemporani, precum și mărturia doamnei Maria, vădesc că foametea din 1946-1947 a fost provocată de măsurile antiumane, intreprinse de conducerea sovietică în ceea ce privește supra-  colectarea forțată a produselor alimentare.

– Toată nemernicia, – susține mătușa Mărioara, – au îndeplinit-o adepții lui tătuca Stalin. Ei au curățat, în unele părți absolut tot, în altele mai puțin, podurile și hambarele țăranilor. Pe atunci familia noastră avea câțiva păpușoi în pod, însă în ceea zi când a trecut pe la casa noastră împuternicitul statului Serafim Hadarag, am rămas fără nimic. A dat toți păpușoii jos și i-a confiscat pentru „bunăstarea” viitorului colhoz.  Am rezistat, ne-am descurcat și numai bunul Dumnezeu știe cum am rămas în viață, însă pentru consătenii mei foametea a adus numai moarte, chin și durere. Nimenea nu știe exact câți oameni s-au stins din cauza foametei, căci mulți mureau pe marginea drumului, sub garduri și în casă.

În colhoz ori în Siberia?

 

– Tot atunci așa-zișii activiști comuniști, umblau prin sat și pândeau oare ce vor putea lua ei de la gospodari pentru a sprijini colhozul. Au dat buzna peste noi, ne-au dărâmat gardul părintesc și au încărcat totul ce au văzut cu ochii. Au confiscat cei doi cai lăsați de soldații germani, chiar și căruța cea scârțâită. Punând mâna pe utilajele noastre agricole, familia noastră nu mai avea cu ce lucra pământul, care, de fapt și el devenise proprietatea lor. Au zis că ele stau fără rost în gospodăria noastră și mai mult n-o să avem nevoie de ele căci se apropie raiul comunist pe pământ.  Am privit împrejur și am înțeles că familia noastră a rămas fără nimic. Trebuia să fac ceva căci nu aveam cu ce-l întreține pe Ion. Îmi aminteam că pe „vremea românului” avem pâinea și animalele noastre, ne descurcam cumva, munceam la boierul Pantazi și tot primeam un bănuț, dar la comuniști am ajuns să cerșesc bucățica de pâine la kilogram. Rămași săraci lipiți pământul, neavând încotro să mergem, în anul 1949 am fost nevoiți să ne înscriem în gospodăria colectivă.

În Colhoz mătușa Mărioara spune că a muncit 12 ani, până nu a deschis în casa sa o fierărie subordonată statului în care a muncit în calitate de vânzătoare. Susține că, trudind în colhoz nu a primit leafă niciodată, iar munca se plătea în produse agricole.

-Colhozul înflorea și avea de toate. Unii spun că sistemul socialist a făcut viața oamenilor mai bună, dar eu cred că totul s-a construit pe spinarea simplului țăran, care era exploatat de dimineața până seara. – este de părere doamna Maria.

Pe parcursul convorbiri noastre, dumneaei își amintește cu tristeți despre soarta celor deportați.

-Era perioada de după război și nu exista nici o lege și nici o dreptate pentru omul de rând. Aveai frică să stai noaptea-n casă căci în orice clipă puteai fi luat și împușcat precum mulți presupun că a pățit fostul învățător Şagan Vasile al lui Ştefan. Nimenea până-n ziua de astăzi nu știe unde se află mormântul lui și care a fost motivul de l-au luat. Alții au fost ridicați împreună cu familiile lor și duși în Siberia la Polul Nord sau în Kazakhstan. Printre cei deportați îi cunoaștem foarte bine pe Gheorghe Savca al lui Ion, Toader Banari al lui Toadere, Vasile Raţa al Nicolae. De exemplu, Toadere Banari a fost învinovățit de faptul că era membru al mișcării legionare – însă toți oamenii din sat știau că era un om sărman, care avea doar doi copii, o bojdeucă și câteva găini. Nu se ocupa de politică. Nevinovații oamenii erau „vânduți” chiar de invidioșii săi vecini. Finul meu, Eusebiu Cocostârc, la fel, a fost deportat de către ruși în Siberia, însă nu după război ci la începere lui. Fiind un om harnic, a fost ridicat cu toată familia sa și numai bunul Dumnezeu știe prin ce au trecut. În anul 1943, taică-său Toadere Cocostâr al lui Ion, s-a stins acolo din viață.

 Mulți n-au mai venit înapoi acasă, iar cei care s-au întors cu mare greu au reușit să-și recapete bucățică de pământ în satul natal. Unii, în general n-au fost primiți în sat de către autorități. Sărmanii oameni se stabileau cu traiul în alte localități precum ar fi cele din raionul Herța sau Bălți, iar în casele lor se oploșeau veneticii și vânzătorii de neam.

 

Traista cu cărți

 

La fel, doamna Maria, răscolind trecutul, a ținut să-mi povestească câteva momente din copilăria renumitului nostru consatean Ion Vatamanu.

– Ion de mic a îndrăgit să citească și să scrie. Copil fiind, îl trimiteam la pășune cu vaca. Îi pregetăm de-ale gurii, apoi le puneam în trăistuță. Odată, când am dat să-i pun mâncarea în traistă, traista era plină cu cărți. M-am mirat grozav.  Se ducea în grădină și citea ore întregi. La școală învăța bine și vizita foarte des biblioteca satului. Duminica, se scula des-de-dimineață, lua un țol și-l așternea în grădină sub un copac de nuc. Acolo răsfoia niște cărți și tot scria ceva pe hârtie. De multe ori îl vedeam cu hârtia în mână. Îl întrebam ce tot scrie acolo, îmi răspundea că nimic important, doar câteva versuri. Cred că acest dar de a iubi cartea l-a ajuta extrem de mult în viață. Nicicând n-am ridicat mâna asupra lui. Dacă făcea vreo trăsnaie nu-l pedepseam, dar îi explicam cu binișorul ce e bun și ce e rău. Asculta întotdeauna de povețele mele. Mult m-am străduit să-i dau o educație bună.

 

În lumea mare…

 

Ion Vatamanu, după ce absolvise școala, care era situată în clădirea actualei primării, între anii 1954-1955 a predat elevilor din Costiceni desenul liniar.

– Primea pe lună un salariu de 49 de ruble sovietice. – spune doamna Maria.  – Era de părere că aici, în sat, niciodată nu va reuși să devină om stimat. Sufletul îl îndemna să meargă în lumea mare, de aceea a ales Chișinăul. S-a apucat serios  de carte și a susținut examenul de admitere la Universitatea de Stat din Chișinău. Aici a studiat între anii 1955-1960 la Facultatea de chimie.

Chiar în primul an de studii, de la Moscova a venit un ordin care îndemna studențimea din țară să participe la despădurirea Siberiei. Ion Vatamanu, împreună cu câțiva colegi de ai săi, a muncit timp de două luni în Rusia. Pentru munca depusă, studenții au fost răsplătiți pe deplin. Venind vara la ţară, Ion era gătit într-un costum elegant, asemănător cu cel al lui boierului Pantazi – spune cu mândrie mătușa Mărioara.

În anul 1960 Ion Vatamanu s-a căsătorit cu viitoarea traducătoare, studentă la Facultatea de filologie Elena Curicheru. Nunta mare și frumoasă s-a petrecut la Costiceni, însă cu traiul au rămas la Chișinău. În capitata Moldovei sovietice, Ion Vatamanu a început să publice articole și versuri în ziarul „Tineretul Moldovei”, iar în anul 1962 scrie prima plachetă de poezii „Primii fulgi”. Ani la rând a tot scris și a creat. Însă, datorită că era un reformator și revoluționar în suflet, a fost umilit de conducerea comunistă de atunci. Principala cauză a fost aceea că Ion Vatamanu nu era membru al partidului comunist – spune doamna Maria. În anul 1969 a fost supus unei investigații chirurgicale la inimă. Doamna Maria este de părere că intervenția medicală a fost cauzată din cauza comuniștilor care l-au stresat continuu.

În anul 1971 Ion trebuia să susțină doctoratul în chimie. Din cauza că nu era comunist toți răuvoitorii s-au aliat cu un singur scop, să-i complice viitorul și cariera.

– Eu i-am zis, Ioane, înscrie-te în partid, nu-ți face zile fripte. Îmi răspundea că nu are nevoie de partidul lor, fiindcă conducătorii acestui partid sunt niște persoane ticăloase și mincinoase. A fost un fel de revoluționar, spunea că nu-i suportă pe liderii comuniști.

A fost trimis să susțină doctoratul la Universitatea din Lvov. Însă datorită capacităților sale profesioniste a reușit să demonstreze tuturor că nu are nevoi de legături politice pentru a dobândi un rezultat pozitiv. În anul 1973 este numit șef de laborator la Institutul de Chimie al Academiei de Științe a Moldovei. A muncit acolo până la sfârșitul vieții sale. Paralel s-a ocupat cu activitatea literară, tot publicând și traducând.

 

„Aceasta-i mama mea,

din această rădăcină eu vin”

 

Doamna Maria spune emoționată că ori de câte ori are ocazie recită poezia lui Ion Vatamanu.

– Recitând versurile lui, am impresia că-l simt mai aproape, de parcă ar fi lângă mine. Le ador și când le citesc plâng, îmi alin sufletul cu ele.  Stau și mă gândesc câtă inimă și dragoste a plantat el în aceste versuri. Foarte mult ținea la ceea ce făcea, uneori avea insomnie din cauza lor. Se scula noaptea, aprindea lumina și tot medita. Odată fiind la el în ospeție, am observat cum se trezea din somn, aprindea lampa și concepea versuri noi. De grijă îl întrebam de ce nu doarme, poate a visat un vis rău, îmi răspundea că adineauri a scris o poezie și toată ziua s-a gândit care ar fi titlul ei potrivit. Acum în somn, i-a apărut ideea. Nu vreau să mă laud, dar pot să spun cu mândrie că a fost un fiu cumsecade, cât a trăit aproape în fiecare zi îmi scria. Dacă nu primeam scrisoarea la timp, eram foarte îngrijorată, mă gândeam oare ce s-a întâmplat.

Într-o zi de iarnă am hotărât să-i vizitez familia. Ajungând la Chișinău, Ion m-a invitat să merg împreună cu ei la teatru. Când am auzit această idee, am rămas încremenită. Îi spuneam că sunt doar o simplă femeie de la țară, ce să caut eu la teatru. Însă el a insistat. Acolo se adunaseră toată intelectualitatea chișinăuiană. Aveam emoții, însă Ion m-a încurajat și când a sosit momentul să-mi facă cunoștință cu prietenii săi remarcabili, el a rostit: „Măi oameni buni, priviți la mine, faceți cunoștință, aceasta-i mama mea, din această rădăcină eu vin”. Ei respectuos s-au apropiat și m-au salutat. De atunci am înțeles că în mare parte oamenii intelectuali, nu se rușinează de rădăcinile sale, ba din contra le proslăvesc.

 

Urmașii și memoria…

 

–Sunt foarte fericită că nepoatele mele îmi sunt mereu aproape dacă nu cu trupul, atunci cu sufletul precis. Mă mândresc foarte mult de Mihaela, Maria și Leontina. Țin legătură cu ele practic în fiecare zi. Toate au familiile sale și au devenit oameni mari. Mă mândresc și cu strănepoții mei: Ionela, Lenuța, Horea-Ion și Nelu. Sunt cea mai fericită femeie pe lume când îi văd pe toți grămăjoară, – spune doamna Maria. Mă invită să trec cu traiul la Chișinău, însă eu le răspund că aici mi-e rădăcina, aici am văzut lumina zilei și aici vreau să mor. Iar ele îmi spun în glumă că sunt ambițioasă. 

De când a murit Ion, nicicând nu am întâmpinat Crăciunul sau Paștele singură. Își găsesc timp și pentru mine. În fiecare vară mă vizitează. Ion nu mai este, dar în urma lui au rămas o mare familie de urmași frumoși, cuminți și uniți.

La fel, doamna Maria, spune că nu ar fi împotrivă dacă în casa ei cu timpul să fie inaugurat un muzeu.

Aș fi foarte bucuroasă ca în aceasta casa să fie inaugurat un muzeu în amintirea feciorului meu. Cu drag aș inaugura un muzeu, dar sunt prea bătrână pentru aceasta. Totul va depinde de dorința nepoatelor mele, căci ele sunt urmașii lui și doar ei au dreptul să hotărască aceasta.

 

Scrie! scrie mătușă Zinaida!

 

 Doamna Maria spune că într-o oarecare măsură consăteanul nostru Ion Vatamanu a influențat-o și a încurajat-o de doamna Zinaida Smochină-Rotaru să publice versurile sale în ziar.

-Într-o zi vine o vecină la mine și-mi spune că Zinaida Rotaru are un caiet cu poezii interesante, însă nu știe ce să facă cu ele, să le scoată la iveală sau nu. I-am zis să vină la mine când Ion va fi în sat și atunci vom asculta părerea lui. Când a sosit timpul, cei doi s-au întâlnit. Ion a luat caietul, a citit și a zis: „Scrie! scrie mătușă Zinaida! Dumneata ascunzi în poeziile acestea un mesaj, o durere, sunt poezii foarte reușite și ți-aș recomanda să scoți totul la iveală. Eu îți voi da adresa unui ziar din Cernăuţi și te-aș ruga să scrii ca să citească toată lumea, căci ai talent de poet.”

După moartea lui Ion am însoțit-o pe Zinaida la mai multe întâlniri cu micii cititori din satele Costiceni, Şendreni, Mămăliga, Tărăsăuți și altele. Atuncea mi-a venit o idee interesantă: Ia să-i zic eu Zinaidei să tipărească o carte!  Am convins-o că ”poezia din ziar repede dispare, iar o carte va dăinui ani la rând, ajutându-i pe tinerii părinți în educația copiilor. Îi vei dărui câteva volume bibliotecii, chiar dacă una se va pierde zece vor rămâne! I-am spus că banii sunt bani, dar creația ta o să rămână în amintire. Peste 50 de ani tu nu vei mai fi, iar creația ta va exista!”

Secretul longevității

 

 Pe parcursul convorbirii noastre, i-am pus mătușii Marioara o întrebare cu care se confruntă o întreagă omenire, care e secretul longevității dumnevoastră?

– Păi nu am nici un secret. Am muncit toată viața, alcool n-am consumat și nu m-am certat cu nimenea. Am mâncat numai alimente sănătoase, muncite cu sudoarea frunții pe propriul ogor. Iată zilele acestea am plantat cartofii și ceapa. Mișcarea este viața. Omul întotdeauna trebuie să aibă cât o ocupație.  Am locuit toată viaţa lângă biserică, însă din cauza vârstei înaintate nu am putere să vizitez sfântul lăcaș. Citesc în fiecare zi rugăciuni și am noroc de Televiziunea moldovenească unde și ascult liturghia.  Dumnezeu mă mai ține-n viață. L-a luat de lângă noi pe Ion, iar pe mine mă ține.

„Căci eu de-acolo, din vecie,

mai am a spune și a scrie…”

 

 Suntem niște actori grăbiți care ne scurgem ca și nisipul în clepsidra timpului, dar în felul de a fi, prin tot ce lăsăm în urma noastră, suntem unici! Ion Vatamanu a fost unul din primii oameni care a luptat pentru renașterea națională și spirituală a românilor basarabeni. S-a evidențiat totodată prin faptul că a fost unul dintre primii activiști care a susținut revenirea la alfabetul latin. În anul 1990 este ales deputat în parlamentul Moldovei și desemnat președinte al Comisiei parlamentare pentru Cultură și Culte, iar în anul 1992, când a izbucnit războiul cu separatiștii din Transnistria, a fost unul dintre puținii politicieni, care a vizitat linia frontului și a susținut moral soldații basarabeni. Din viață se stinge la 9 august 1993 și este deplâns de toată Moldova.

P.S. Un neam nu este prăpăstios atât timp cât și prețuiește oamenii de valoare. Ion Vatamanu și-a scris istoria vieții și a creației! Doar semenilor le mai rămâne să îi prețuiască memoria.

 

Sergiu BARBUȚA,

Președintele Societății Culturale „Valea Prutului”