Din Oșeștii  Vasluiului poeta Elena Mititelu  ne bucură cu gândul că ”De Dragobete fiecare fată are un poem nescris!” Profesoara Olga Manolache din Onești ne amintește că ”la 24 februarie  celebrăm patronul  dragostei și al bunei dispoziții  în tradiția populară românească – DRAGOBETELE.” El este  și…  un duh poznaș și capricios căruia trebuie să îi câștigi bunăvoința!

  Cum iubirea întotdeauna te face mai bun, în această zi prezentăm un grupaj de versuri (unele dintre ele des întâlnite pe internet),  cu gândul  unei mari visătoare ”la volan” :” Lasă  inima să  zburde pe cărările iubirii, învață să fii fericit, iubește ca să fii iubit! Unicul lucru care ne aparține este iubirea pe care o dăruim!”

VIS   DE  DRAGOBETE

 

Aş vrea eteric să dansăm prin vise,

Când paşii-nfruntă spaţii indecise,

Să te cuprind flămând… cu pasiune,

Să uit… şi să m-ascund de ratiune,

Să te-nvârtesc rotund şi-n piruete,

Fermecător precum un dragobete

Ce ştie ce? şi cum? să dezgolească

Când trupurile vor să se iubească.

Şi când priviri incinse te-nfăşoară,

Mi te-nvelesc în flori de primăvară,

Focu-i pe deal şi-s umbre pe perete,

Hai să furăm… sărutul unei fete.       Poezie de Constantin Triţă

 

DE   DRAGOBETE

După ultimul îngheţ

bujor de iarnă

am devenit, şi

de atâta aşteptare

nici un fluture, tu

ca un actor grăbit

ai plecat

pe canapea

doar mănuşa uitată

în somn de iarnă

voi renaşte odată

cu scuturatul pomilor, şi

dorinţa din coroniţa

de Dragobete

dincolo de retină

va înflori

odată cu

primăvara iubirii.     Versuri de  Elena  Dragomir  (Onești)

 

DRAGOBETE    NE   ÎMBIE

Iernii, straiul rar şi dalb, îi dezbracă nostalgia,

Clipa, dichisită-n alb, mână-n cercuri veşnicia,

Ochiul savurează valsul ce-l roteşte fulg de nea,

Fruntea îşi apleacă nazul peste, goală, foaia mea…

M-am certat cu iarna grea, îi detest dezarmonia,

Supărată sunt pe ea, că-mi răceşte poezia,

Nărăvind a mă seduce cu promisiuni tacite,

Îmi cere pe visul dulce, să-i dau amintiri lucite…

Plimbând rătăcirea Muzei pe cărările tăcerii,

Delectează rar visarea cu parfumul primăverii…

Ochii scormonesc pe cer, lungi, fragile curcubeie,

Sufletul, cu-aripi de ger, însetat e de-o scânteie…

Dar strivesc al ei potop cu o blândă resemnare,

Sprijin tâmpla de un plop a urgentă deşteptare,

Cam nostalgic’ scriu-adio pe cârpite-i cojocele,

Căci, sub streaşină, cu brio, vrăbiuţe gureşele

Îi dau startul primăverii cu sezonul de iubire,

Cu un dans al delectării topesc galeşa-mi privire…

Dragobete, azi, ne-mbie, să ieşim din hibernare,

Cu-a sărutului magie şi cu-o dulce-mbrăţişare…

Versuri  de Maria Botnaru

TOT  CE-I  ROMÂNESC   NU   PIERE!

Pe fir de legendă…

  După spusele bătrânilor Dragobetele era feciorul unei prea frumoase femei pe nume Dochia. Despre ea se spunea că era fiica lui Decebal şi că însuşi Traian, Împăratul romanilor ar fi dorit-o de soție. Cine o vedeau cu părul bălai împletit în două cozi, lăsate pe spate cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguțe, rămânea înmărmurit de frumusețea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut în poienele cu iarbă fragedã. Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale  florilor şi de miresmele îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului unde îşi adăpa mioarele cu apã lină. Era o noapte cu lună plină şi Dochia a adormit pe un pat de flori surâzând în somn. La miezul nopții, când fata dormea dusă din adâncul muntelui, s-a ridicat un nor de ceață care a acoperit lumina lunii şi-a învăluit într-o tandră îmbrățișare trupul adormit al fecioarei. A doua zi când a deschis ochii soarele era la amiazã. Ea, trezită ca dintr-un somn lung, a privit în jurul ei  şi totul i se părea schimbat,  pe buze mai păstra încă mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce e cu ea s-a privit ín oglinda lacului iar pădurea începu a vremăta şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări.Viața şi-a continuat cursul  normal ,dar Dochia nu ştia ce se întâmpla cu trupul ei care se schimba din zi în zi.

   La nouă luni de la întâmplarea cu ceața,  în ziua de  24 Februarie a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: primăvara, vara, toamna şi iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viațã. Primăvara i-a sădit în suflet iubirea, dăruidu-i prospețimea florilor şi tinerețea fără batrânețe. Vara nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit copilului căldura iubirii împlinirea dragostei şi dulceața fructelor. Zâna Toamna i-a adus în dar un fluier care să-i țină de urât dar și pentru a-i  înveseli  pe  oameni  cu cântecele lui . În sfârșit, Iarnă i-a țesut un strai alb cu sclipiri de diamante.Ca cingătoare i-a dăruit un brâu roşu  cusut cu perle. Straiele erau astfel concepute încăt creşteau odată cu flăcăul rămânând alb ca neaua oricât l-ar fi purtat .Pe la nouăsprezece ani, Dragobete avea un păr negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte,vorba îi era dulce ca mierea iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele, care-l priveau ca pe un zeu. Fecioarele care îl întâlneau şi îi simțeau privirea vrăjită uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el  venise de pe alt tărâm! Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr  în cele afirmate de fete pentru cã nimeni nu ştia cine îi este tată şi se zvonea că ar fi fost zămislit de însuşi duhul muntelui în timpul împreunării cu Dochia când acesta ce s-a transformat în ceață…     Elena  Dragomir (Onești)