”Nevoia  de  poveste este tot mai mare, prozatorii  mizând pe evadarea  din  real cu  ajutorul  incursiunii  pe tărâmuri  imaginare” Cu  această observație, prezentă în lucrarea de doctorat a unei tinere din Banat (Andra Mihaela Andrei, de la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara – coordonator științific conf. dr. Dumitru Tucan), publicăm  azi  străduința întru proză a unui tânăr profesor, Călin Veseli. Această  lucrare  a cucerit Premiul II la Ediția 2022 a  Concursului Național de Proză Scurtă  ”Radu Rosetti” Onești (președinte al juriului fiind prof. univ. dr. Vasile Spiridon în timp ce membri ai juriului au fost  lector univ. dr. Adrian – Gelu Jicu, criticul literar Petre Isachi, scriitorul Ioan Tudor Iovian și  prof.  Valentin Rădulescu). Dacă ”lumea comunistă a însemnat o înghețare a societății, în toate aspectele ei, în tiparele depășite ale modernității, complicată  până la nevroză  de tribalism, naționalism, totalitarism” – după cum a menționat scriitorul Mircea Cărtărescu, parafrazând o idée din Teza de licență a Andrei Mihaela Andrei,  ”acum  proza  are tendința să îmbine  noi genuri, din care ies la suprafață  trăsături science – fiction, alături de thriller.”   LECTURĂ  PLĂCUTĂ!

 Ippoliți Impoliți

Motto: „Asta e tragedia umană; conștiința ne-a înghesuit în poziția paradoxală de a ne dori să fim inconștienți de ceea ce suntem: grămezi de carne pe cale de a fi descompuse” (Thomas Ligotti, Conspirația Împotriva Rasei Umane)

O femeie își filma iubitul murind prin asfixiere într-un geamantan. Pisicile unui stăpân morbid de obez îl devorează pe acesta post-mortem în intimitatea unei peșteri imunde care demult și-a pierdut apelativul de apartament. Un om, pe fondul dezbătut al unei boli mintale, avea ambele picioare funcționale, însă se simțea ca un amputat și cerea mereu medicilor o tăiere voluntară a membrului fantomă – o radiografie scurtă a epocii în care Narcis bătu la ușa de fier a unui squat din centrul capitalei. O muzică în surdină, un fel de piano blues de budoir, emana din întreaga vecinătate a clădirii. Aveai impresia că treci prin fața unui conservator renumit din Occident, doar că era 3 dimineața și străzile colcăiau în principiu de tăcere.

– „O lumânare la vii sau la morți?” întrebă gazda petrecerii de dincolo de ușa de fier.
– „La vii.”
– „Să nu ne pierdem niciodată speranța. Vezi să nu te omori prea tare.”

Narcis îi zâmbi malițios. Erau în asentiment. Cu ce fală călcă pe scările de marmură acum mâncate de timp, fumurii și grețoase… știa să-și folosească imaginația ca un scut de fentare a celor mai teribile realități. Cum se vedea încolțit, de pildă, el nu încerca în fața golanilor neputința unui om care știe că urmează să aibă cel puțin niște oase rupte. El simțea în adâncul ființei sale contiguitatea lui Dostoievski în momentul falsei eșafodări. Se scăpa pe el fiindcă, de cumplită oroare, Dostoievski s-ar fi scăpat pe el. Urcând acum scările spiralate ale vechii case a familiei Ropscut, Narcis simțea tot decorul putregăios actual în deplina pompă a perioadei sale de aur. Un adevărat Café de Flore românesc unde, se zice, Cioran și-ar fi justificat maieutic dreptul de-ai trăzni un pumn peste gură partenerului său dialectic.

– „Dă-ți seama că dacă trăiau astăzi printre noi Montesquieu, Voltaire, Descartes sau oricare iluminist există o bună șansă ca aceștia să fi îmbrățișat stilul vestimentar modern. Îl și văd pe Descartes în niște blugi negri, skate shoes DC, tricou alb, cămașă roșie în carouri desfăcută deasupra…”
– „Și peruca aia stupidă cu păr alb, ondulat, ca la caii raționali ai lui Jonathan Swift! Cu o șapcă roșie tuflită peste perucă, șapcă MAGA!”

Ambii tineri gesticulau larg, însă doar cu o mână, cu cealaltă ținând ferm câte o sticlă de bere. Narcis putea interveni oricând în discuție, în ciuda faptului că acești invitați de etaj unu nu-i erau cunoscuți. Păreau a fi fix genul de băieți de treabă, isteți, care lucrează la o multinațională și în weekend schimbă impresii la o bere. Niște sapienși galeși de oraș. Nu a vrut să intervină, dar iată-l scăpând o observație în stilul lui șarmant:

– „Ce muzică distinsă pentru o companie la fel de distinsă!”, fără a se opri, cu o plecăciune și-o îndepărtare temporară a pălăriei imaginare.
– „Rondo Veneziano”, sări un al treilea de după o perdea piesă jigsaw care ipostazia o poiană cu un cerb, restul pădurii fiind un grafitti uriaș și sumbru extinzându-se pe pereți, pe tavan, în toată încăperea. „Ia ceva de băut, stimabile!”, întinzându-i o sticlă.
– „Ești foarte amabil, însă sunt din principiu împotriva alcoolului.”, îi zise Narcis reciprocându-i gestul pentru a da totuși noroc binefăcătorului său. În locul norocului primi tot berea.
– „Lasă, ia o bere! Nu trebuie să stai cu noi dacă n-ai plăcere.”
– „Fac o tură a casei și stau când revin, promit!”

Scăpase de ei. Căuta un grup mai răsărit, mixt, unde domnișoarele și domnii discută împreună, cot la cot, ghidați de regulile nescrise ale politeții, fără neapărat să se cunoască. Dorea, în același timp, să cutreiere această casă. Reuși să deslușească niște scări care coborau prin spatele perdelei cu poiana până în beci, unde înțelesese că era un bar. Până și zidurile din calea barului erau pictate în grafitti să imite cărămizile unui beci. Ce deliciu sordid era tot barocul ăsta: graph-uri, mobilier vintage, ferigi și glastre cu flori indicibil de frumoase la tot pasul; lumina proiectată de zecile de leduri pica pe tablourile cele mai de preț ale casei. Tavanul înalt și faptul că nu exista loc neatins de pensulă, spray, oferea o aură de cameră de schimb la ”teatrul național” sau de ”capelă sixtină” pierdută și redescoperită la mulți ani după, într-alt secol.
Într-o încăpere pictată verde smarald, unde zeci de oameni se înecau, care mai de care mai caraghioși, mai neputincioși, mai disperați, în ochiurile unui ocean acrylic învolburat, Narcis luă loc pe o canapea lângă un individ aparent boem, la costum. În camera de 4×4 se aflau doar cinci canapele, toate îngrămădite în cerc, așa fel încât puteai doar să intri și să te așezi sau să mergi prin spatele lor pentru a ajunge la ferestre. Douăzeci de oameni stăteau răsfirați în toată această locație, percepută de ei ca un refugiu. În casă cânta Acker Bilk, „Stranger on the shore”.

– „Omul de care vă zic a ținut un jurnal”, declamă boemul deodată pironindu-și audiența înflăcărat, „și în jurnal a scris la data de 13 ianuarie că va zbura prin gratiile închisorii din Beijing… ce vedem pe 13 ianuarie în același an în România?! O co-me-tă. Ce legături faceți?”
– „Îmi permiți să răspund eu?” spuse Narcis, văzând că restul lumii părea impresionată de polologhia boemului.
– „Zi tu, frate!” a murmurat o voce.
–  „Niciuna!”
– „CUM niciuna, băi?” Părea furios, ca după o argumentație matematică eșuată.
– „Păi cum ai povestit tu, zici că n-au existat alte două evenimente pe glob la data de 13 ianuarie. Sunt mii de mii de miliarde de evenimente petrecute sub ochii a 7.8 miliarde de oameni. Cometa aia poate fi atribuită la fel de aleatoriu nașterii zilnice a 385.000 de bebeluși. Toată povestea pute a profeție scornită din start, nu-ți dai seama? Mai știu eu cărți din astea în care oamenii evadează condiției lor prin zbor.”
– „Da, dar ce spui că oamenii l-au văzut imediat următoarea zi pe acest martir al ortodoxiei românești aflat în izolare în China? L-au văzut în România!” Unii își pierduseră încrederea în boem, alții simțeau replica sa ca un cui în sicriul lui Narcis.
– „Iar eu am văzut șase maimuțe dansând pe o agrafă! Nu mă lua acum că ai auzit că alții au văzut, că sună bizar. Telefonul fără fir nu funcționează în știință. După ce vede un savant un fenomen el însuși de-abia pornește pe drumul demonstrării adevărului. Adevărul nu e în observație, DARĂMITE în observația unei mărturisiri!” Narcis le zâmbea tuturor ca un părinte. Erau oameni între 20 și 40 de ani la acea petrecere, și totuși toți îi păreau necopți.
– „I-a fost scris să evadeze…”, rânji un borfaș dintr-un colț. Grimasa lui îi era adresată boemului, dintr-un colț de unde, paralogic și vizual peretele arăta un bărbat țipându-și ultimele cuvinte. Picturile de pe pereți erau parcă făcute anume pentru acest moment.
– „Ce spuneai tu despre știință? Păi noi vorbeam aici de mit!” Vocea boemului deveni amenințătoare. Costumul său părea acum doar un imprimeu peste o clădire în paragină.
– „Eu cred că vorbiți despre mitologie fără să vă dați seama.” Narcis continuă, dar muzica și zgomotul audienței făceau greu de înțeles ce zicea.
– „Ia gura, că vreau să aud ce zice!”, răcni un înalt cu o bere în mână.
– „Semne că avem de-a face cu mitologia: dovezi scripturale anonime.”
– „Păi nu-s anonime, sunt din jurnalul lui Ion Lepșescu!”, triumfă boemul.
– „A mai scris ceva?”
– „Din câte știu eu, nu.”
– „Sunt evenimente mereu trecute. Culmea, niciodată n-au avut loc în prezent, să avem și noi oameni în viață pe care să-i putem interoga.”
– „Să știi că din prima mi s-a părut ceva în neregulă cu tine. Ești vreun sceptic?!”
– „Mă lași să termin? Dacă mă tot întrerupi, nu mai ajung la un capăt! Personajul în cauză nu e tocmai descris în carte, deci îl văd oameni în vis, aievea, însă niciodată nu arată la fel. Să-ți dau un exemplu? Big-Foot, Yeti, Monstrul din Lockness, OZN-uri, Allah, Iisus Hristos. Ba mai mult, în cazul lui Iisus și a OZN-urilor, oamenii își împrumută unii altora descrierile, din lipsă de inspirație, astfel încât Iisus e mereu Cesare Borgia iar OZN-urile sunt mereu farfurii zburătoare.”
– „Bă, tu n-ai niciun respect pentru ce credem noi, cu toții! Dar lasă, dacă ești aici înseamnă că ți-a fost dat să fii aici, și dacă zici ceva ce mă va face să te omor, îmi va fi fost scris să te omor!” Boemul era în vârful picioarelor. Era înțelenit în podea, cu pumnii strânși.
– „N-am de gând să fiu amenințat, gagiule!” Narcis își ticlui mesajul foarte atent. „Eu nu te cunosc, dar știu că dacă tu ești cel ce știi că ești, atunci știi că nu TU ai vorbit acum, ci Necuratul. Eu îți vorbesc ȚIE, nu Necuratului. Spune-mi, ești determinist? Ai auzit de Jacques Fatalistul?” Narcis era cât se poate de serios, însă pe interior contiguitatea sa întru Stăpânul lui Jacques înflorea. Imaginația lui sonda pasaj după pasaj, nu literă cu literă, însă cum și le amintea, repovestite pe timp de criză de mintea sa minții sale.
Din cameră ieșise toată lumea, mai puțin Narcis, spătos, tânăr viguros, boemul, un tip venal, clar dependent de ceva, și înaltul cu berea în mână. Acesta din urmă ținea sticla în formă de măciucă în mâna dreaptă și un șiroi fin de bere se scurgea din ea pe podea. Camera era împărțită în două. Nu clipea nimeni. Narcis nici măcar nu se ridicase de pe canapea, cei doi stăteau amândoi în picioare în fața lui. Dacă unul din invitați și-ar fi făcut nevoile în mijlocul camerei pe un ziar, nimeni nu l-ar fi observat.
– „Luați loc!” Narcis nu clinti când spuse asta. Băieții s-au așezat pe o canapea opusă.
– „Da, poate că sunt un pic fatalist.” Zâmbi înaltului. „Dar dacă Satana e să pună mâna pe mine și eu mâna pe tine, asta e voia Domnului!”
– „N-ai familie, n-ai copii, n-o să-ți ducă nimeni lipsa la bulău?!” Aici Narcis, de îndată ce evacuă cuvintele așa de nefamiliare lui se plesni peste genunchi zgomotos și râse masculin și zgomotos, de răsună în toată casa. Băieții se uitară unul la altul. Se simțeau un pic stingheriți. Narcis, simțeau ei, găsea mereu ceva de zis. Strecura mereu câte o vorbă.
– „Ba eu am!”, zise înaltul, „eu lucrez ca boul în IT să-i trimit soții-mii și fii-mii bani de heroină.”
– „Câți ani are fiica ta?” întrebă Narcis ferm.
– „8.”
Vreo 10 secunde trecuseră. În timp ce fața boemului se crispa vizibil, zâmbetul lui Narcis se transformă în râsul lui pătrunzător. Sacadau ha-HA ha-urile așa de apăsat că puteai spune că cineva se îneca undeva în casă. Dintr-o rotație bruscă Narcis sparse de podea berea pe care o ținuse mereu în mâini.
– „Hai, spargeți gașca.” le spuse în timp ce trecu pe lângă ei. Faptul că se sparse o sticlă și-i udă pe toată fața cu bere conlucra cu vorba ‘spargeți’ să-i debusoleze complet pe cei doi.
Când Narcis ajunse jos, un grup de fete l-au luat de mână și i-au zis un „ce dracu…” de consolare. Era deja în apel cu Poliția. Se gândea la două lucruri: „ce slabe sunt șansele  ca poliția să facă ceva, dacă într-adevăr fata aia de 8 ani există” și „în ce lume de maniaci trăim!”        Călin  Veseli