Sărbătoarea  ÎNVIERII  DOMNULUI  este   despre viață și speranță, despre credință. Această sărbătoare  ne aduce momente magice, când te afli  în mijlocul familiei  ori al prietenilor. DARUL  AMPRENTEI  DE  ONEȘTI  PENTRU  ACEASTĂ SĂRBĂTOARE  ESTE LECTURA  UNOR  PAGINI DEOSEBITE  DIN   ROMANUL   ”ASCENSIUNEA”  DE NIKOS  KAZANTZAKIS, APĂRUT  RECENT LA  EDITURA ”HUMANITAS”, ÎN COLECȚIA  ”RAFTUL  DENISEI”.

 

SĂRBĂTORI   FERICITE, CU DRAGOSTE ȘI CU BUCURIE!

 

 Creta

 

Se crăpa de ziuă. Sufla un vânticel dinspre uscat și marea se înfiora; un ușor miros de cimbrișor cobora  dinspre uscat, și Kosmas, în picioare la proră, respira adânc sânul patriei. Stânci sălbatice se sumețeau înfața lui, ici- colo copaci schițau pete întunecate, în  depărtare crestele munților deveneau trandafirii. Cum plecase, în urmă cu douăzeci de ani, tânăr cu mustața abia mijită, cu sufletul ușor, și cum revenea acum! Întoarse capul: lângă el o fată micuță, palidă, privea și ea, cu ochi mari, plini de groază.

— Creta! exclamă zâmbind și- i atinse cu tandrețe umărul. Fata a tresărit.

— Da, rosti. Apoi a tăcut.

— Aici vei uita, îi spuse cu voce joasă. De- acum asta ți- e patria. uit- o pe cealaltă. Și fiindcă fata tăcea:

– Uit- o pe cealaltă, repetă el cu duioșie.

— Da, Kosmas, încuviință fata și tăcu din nou. Brusc îl prinse de braț și- l strânse tulburată, vrând  parcă să se încredințeze că există. Se liniști un pic. Creta, cu munții ei, cu livezile de măslini, cu pod -goriile, se apropia întruna. Megalo Kastro se albea în lumina zorilor. Mirosul de cimbrișor devenea tot mai puternic. Lumina coborâse deja de pe creste la  poalele muntelui și- i încingea de- acum rădăcinile, se revărsa domoală și inunda câmpia. Copacii începeau să se contureze, se auzea cântat de cocoș, lumea  se trezea.

Bărbatul se aplecă spre fată:

– Te rog, îi spuse încet, acum, peste puțin, o să intri în casa mea părintească, ține- te tare, nu te speria. Gândește- te că sunt cu tine mereu. mama mea e o femeie sfântă, te va îndrăgi; sora mea, trebuie să știi…Tăcu; își înălță sprâncenele cu indignare.

– Ce- i cu ea? întrebă fata privindu- l neliniștită.

– Când a- mplinit doisprezece ani, ăl bătrân i- a strigat: „n-o să-mi mai treci pragul, n- o să-mi  mai apari în față! Piei!“ De atunci a încuiat- o în casă, stătea toată ziulica, țesea, broda, își pregătea zestrea; când se-ntorcea seara bătrânul, îi auzea prima de  departe pasul și dădea fuga să se-ascundă în cameră. Când a-mplinit douăzeci de ani, a zărit de sus, de la fereastră, un tânăr care- o privea. A doua zi, la fel, tot așa și următoarea. L- a- ndrăgit. Într- o seară, pe întuneric, i-a aruncat un petic de hârtie: „Vino la miezul nopții, o să fiu la poartă“.Kosmas a tăcut. Vena dintre sprâncene i se umflase și se zbătea. Se zguduiau iarăși în el, cu sălbăticie, ura, teama, dragostea pentru bătrân. Creta a dispărut dintr- odată și în aer s-a profilat umbra lui fioroasă.

–  Taci, șopti fata, taci, nu vreau să-mi spui.

–  Nu, trebuie să afli. La miezul nopții soră- mea a coborât, desculță, tiptil, să nu scârțâie scara. Dar bătrânul era treaz, a auzit- o, s- a strecurat în urma ei. Biata de ea a ieșit în curte, și- n clipa când întindea  mâna să deschidă poarta, bătrânul a- nșfăcat-o de păr, și-a-nfipt unghiile în ea, a târât- o leșinată în cameră, a zvârlit- o, a încuiat- o și și- a pus cheia la brâu. O vorbă n- a scos bătrânul; dar de- atunci, iată, sunt cincisprezece ani, soră-mea  nu s-a mai apropiat nici de poartă, nici de fereastră; nu poate, mi s-aspus, nici să doarmă. Doar când se- apropie miezul nopții deschide fereastra, se-apleacă și, dacă se-ntâmplă să treacă pe drum cineva, îi strigă: „e cumva miezul nopții?“ Și- nchide imediat, din nou, fereastra, îngrozită.

Kosmas a tăcut. Părul blond, ochii albaștri, dulceața surorii, râsul său când era fetiță. Ca și cum ar  fi fost o apă neagră și- ar fi văzut în adâncul ei.

– Iar acum? întrebă fata. „Acum, c- a murit bătrânul…“ ar fi vrut să zică, dar vocea i se frânse.

–  Acum, c-a murit bătrânul? Nu știu. dar eprea târziu. A făcut câțiva pași pe punte, și-a adunat iar, cum îi era obiceiul, toate forțele, s-a liniștit un pic. S- a- ntors lângă fată.

– Te rog, încă o dată, să nu te sperii.

– Dar… începu ea. Kosmas a-ntins mâna, vrând parcă să- i pecetlu-iască gura.

– Nu, nu, n-a murit. o să vezi. Kosmas privea spre sud, dincolo de Megalo Kastro, vestitul munte – Youhtas, cap uriaș de zeu, întins deasupra măslinilor și viilor, cu fruntea dură  numai urcuș, cu nasul drept, cu gura largă închisă și barba din stânci și prăpăstii care se năpusteau  coborând spre câmpie. Zăcea cu fața-n sus, ca mort, un zeu încremenit, negru-albăstrui, stâncos, ușor  ridicat, dominând cu privirea Creta.

– Bătrânul, stăpânul meu, n-a murit, se gândea  din nou Kosmas, cu ochii ațintiți pe tulburătorul  munte din față. Cât timp trăiește și se mișcă în  mine, n- a murit, cât timp trăiesc și mă gândesc, nu  va muri. Ceilalți îl vor uita, de mine atârnă viața lui. Mă ține și îl țin…Îl simțea pe bătrân în măruntaiele lui, ca un copac ce- și întinde rădăcinile și nu e chip să se desprindă. Așa fusese mereu. sălbatic, tăcut, dominator. Și- l amintea, din copilărie, cu barba neagră precum  corbul, cu năframa neagră pe cap, greoi, scump la  vorbă, făcuse jurământ să nu râdă până când Creta  nu avea să fie eliberată…               NIKOS  KAZANTZAKIS