Din ciclul „D’ale lor”

 

Fie la ei !

(Da’ și la noi oleacă)

 

Să explic cumva titlul: Este o expresie de-a noastră, neaoșă  și care atunci când bunul creștin român vede sau aude despre un necaz la cunoscuți ori necunoscuți, o folosește în spirit de compasiune, dar și de apărare divină,  mai mult decât tradiționalistă, uneori.

Am fost olecuțică în Japonia. Devreme ce am un titlu, o pană, o călimară și hârtie, trebuie să scriu chiar dacă am rămas fără cuvinte.

Ca un om de rând al unuia dintre cele peste 13800 de sate ale României, ar fi trebuit să mă împărtășesc înainte de plecare. De … cale lungă, primejdii dăstule, lifte străine… și câte și mai câte! De altfel, o făceau și străbunii mei când plecau pă drum în scop de cărăușie, cu căruța cu coviltir, câte două, trei stămâni, pe colbuitele drumuri ale veacurilor trecute.

Și ca să n-o mai lungesc că d’abia mă țâu :

Bă, da’ au ăia niște drumuri … !!! Ce trotuare curate și trainice! Străluceau de curățenie, și alta nu!

Fie la ei ! Da’ oleacă și la noi.

Carevasăzică, nu-mi ajung degetele de la mâini, deci tre’ să iau de la alții și împleticindu-le, după știința lor, să simbolizez una din miile de intersecții ce le folosesc  japonejii.

De fapt …, stai așa, că nu-s bune pentru orașele noastre ! Adicălea , să treacă cele mai multe pân’  dreptul ferestrelor, iar prin fanta de la perdea ori draperie să ni vadă neglijeul, șoferi?

Nu. Fie la ei !

La noi, nu.

Scurt pe doi și-atât, noi avem drepturi, nu ca săracii ăia! Așa că mai bine cu cărările noastre (a se citi șosele ori străzi) și câte o punte sau două, câte or fi în România (a se citi pasaje supraterane ori intersecții supraetajate).

Deci : Fie la ei ! Că nouă nu ne… .

Și trec atât de multe mașini pân împricinatele răspântii!

Iar ca să-i sature, autoritățile au amestecat pe acolo și linii de tren precum și culmea, autostrăzi!

Fie la ei ! Că nouă nu … nu ne trebe!

Oricum sunt la pitici față de noi. Toate vehiculele respective nu fac zgomot și fum nici cât una bucată mașină cu viză R.A.R., recent…luată.

Acuma, na, și noi dî colea, să le dăm totuși circumstanțe, dân ălea atenuante, că ei n-au aflat despre sensurile giratorii cu treceri de pietoni la suprafață și astea musai  pentru toate ieșirile. Săracii, sunt tocmai peste mări și țări, așa că…nu știu.

Chiar așa! De ce n-avem treceri de pietoni supraterane ori subterane? Măcar la șoselele care traversează, ca pe timpul lu’ Ștefan Cel Mare, orașele.

Fie și la noi câte ceva, nu numai la ei!

Aoleu, aoleu…, dar pă sub pământ, cam tot în dreptul bifurcațiilor respective, mai au unele pe și mai multe niveluri, pentru trenurile de metrou.

Știu, știu, pân’ aici! Ei nu au cutremure ca la noi, așa că:

Fie la ei ! … că la noi nu. Nu și nu!

Rămânând tot în oraș, ăstuia i se zice Tokyo, nu știu cum au făcut, cum au dres, probabil că nu au autovehicule de vreme ce nu sunt ambuteiaje sau cozi dă mașini, cum  le zicem noi.

Pentru că vreau să-i batjocoresc în continuare, cele „puține ” mașini d’acolo n-au claxoane. Mă, n-am auzit nici unul măcar! Și-mi era un dor dă ele, de m-am tochit, spuzit și alta nu!

Am suferit multe, multe în excursia asta !

Nu-i păcat, că am fost și pregătit totuși! Adică, spaima principală a turistului european, să spunem, era la purtător cum s-ar zice, mai exact, la mine.

Ei, cum care?

Aia de nu poți scăpa de ea, atunci când mergi pân’la obiectivul cutare sau cutare și ești cu ochii după eticheta cu simbolul bărbat, femeie, copil!?

Hai bre, spaima aia care te determină să nu mai bei apă cât ar fi normal!

Aia când  la noi, cauți cu privirea tufișul!

Ehei, dragelor și dragilor m-am pregătit încă de pe aeroport cu mărunțiș în buzunare și hârtie din aia, ce le-ar trebui unor politicieni de la noi, nu de la ei, să se șteargă și la gură cu ea.

Drept care să vedeți că nici la capitolul ăsta nu corespundeau, adică nu erau ca lumea, ce mai! Am intrat în locația cu pricina și indicată ca atare, da’ greșisem, căci nici nu mirosea, nici…  .

Zic : Mi s-o fi înfundat și nasul ca urechile în avion când am coborât de la 11000 de metri.  Noroc cu unul de al lor, un rătăcit, că  prea mulți nu umblă pe stradă fără treabă. Așa că, ochii pă el și, și, și aia-i, adică aia era.

Nu vă spun că n-a fost nevoie să ating nimic! Adică nu chiar nimic.

Pentru că în urma satisfacerii nevoilor fiziologice, că despre asta era vorba, a curs apă destulă și de capul ei, așa încât mirosul de nimic să se păstreze.

Ah, ș-am rămas și cu mărunțișul în buzunare!

Așadar, toalete foarte moderne, incredibil de curate, farmacie, îndestulător amplasate și toate gratuite!

Fie la ei !

Totuși le lipseau și lor ceva de pe stradă. Mai mult decât atât, lipsea cu  desăvârșire acel element civilizator care se regăsește, din belșug, până și în satele românești, unde-i și cu caracter decorativ, fiind înlocuit frecvent cam de două ori pe mandat.

Ei bine, în Japonia nu există nici un fel de coșuri pentru gunoi amplasate pe  stradă.

Da, așa este, ăsta-i adevărul …curat!

Fără cosuri!

Dar ce curat este pe străzi și trotuare!!!

N-am văzut o bucățică mică, mică, mică de hârtie ori nylon, timp de 8 zile, în Osaka, Kyoto, Nara ori Tokyo.

Fie la ei !  Și la noi, cândva!

De altminteri  și statistic, Japonia este țara cu cel mai mare grad de reciclare a deșeurilor de tot felul din lume.

Când am urcat în autocar din  aeroport, ghidul, după urările de bun venit, ne-a arătat un teanc de punguțe, explicându-ne că sunt la discreție și ele servesc pentru a strânge eventualele resturi din trecerea noastră. Iar când ajungem la hotel, le lăsăm în cele 4-5 feluri de coșuri aflate în camere. Fiecare dintre acestea fiind pentru deșeuri diferite. Și pentru a fi mai explicit, cât am stat în Japonia nu am văzut pe nimeni mâncând pe stradă.

Ș-am văzut la  japoneji!

De altfel, tot acolo, nu se fumează  pe stradă, decât în puține locuri și acelea chiar special amenajate.

Fie la ei !

Aia nu înseamnă că dacă nouă „ne-a venit” n-am comis-o! Asta până am realizat și noi că nu suntem ca lumea (de acolo). Astfel că ne-am încadrat, suportând privațiunile lipsei traiului d’acasă.

Știți ce n-am mai văst p’acolo?

Milițieni, bre!

Foarte, foarte rari la vedere, spre deloc. Asta se explică și prin aceea că sunt multe camere de luat vederi, care asigură o supraveghere video, probabil completă, dar nu numai prin asta.

Așadar, japonejii  n-au intimitate pe stradă, adică nu pot stuchi unde, când și cum vor, nu pot face nimic după colț sau la tufiș, așa că…

Fie la ei !

Că noi am luptat la Revoluție pentru libertate! Multă, multă libertate, fără număr, bre, ce mai!

Știți ce nu mai fac ei, tot așa pe stradă?

Nu se țin de mână, nu se țucă ei de nu-i mai poți dăzlichi, așa cum știm că se face, firesc la noi.

Neputincioșii!

Fie la ei !

De altfel, în trenurile de metrou cu care am călătorit, mai ales la vreme de seară, am remarcat  distanța, constant decentă , între călători. Instantaneu și dântr-o dată mi-am adus aminte aglomerațiile din autobuzele neîndestulătoare de la noi.

Hai să zicem din perioada comunistă, când înghesuiala cu pricina aproape că  era preludiul împerechierii. Sau cum să uităm cozile, când lipiți unul de altul, așteptam să bage  marfă la magazine.

Off, ce mai vremuri!

Să mă chișc  oleacă și să mă  trezesc, atât cât pot  și să călătoresc iarăși pe drumurile din … Kantõ și Kansai. Mare parte a deplasărilor mai sus pomenite au fost făcute cu autocarul. Am trecut printr-un oraș, prin două …am trecut printr-un tunel, prin două, prin…și ghidul, nimic și cu nimica. Ehei, da’ s-a-nvârtoșat în mine spiritul ăla, d’acasă, dă bun platnic  căruia nu i se livrează serviciile ca atare și :

– Da’nu ne spuneți și nouă cum se numește fiecare oraș și tunel?

N-am primit nici un răspuns de la ghida ce traducea în română ce spunea japonezu’  în engleză.

Eleganta de ea! S-a comportat potrivit cu mujicul revoltat și pentru că  ghidul  n-avea de unde  ști  că  în România  sunt numai câteva tuneluri pe care tizul său, din țara balcanică , trebuia să le știe ori  în Țara Soarelui Răsare numărul acestora este… .

Cât despre numele nenumăratelor orașe, de le-ar fi spus, iar la 7-8 minute ar fi   dat extemporal cu denumirea mai înainte rostită – repetenți scria pe pritințiile noastre, pardon, ale mele.

Un mucalit (înțeleptul grupului), chiar a făcut o astfel de încercare, întrebând la ieșirea dintr-o localitate denumirea acesteia la intrare comunicată.

Și…nimic, repetenți cu toții, așa cum am mai zis!

Ehei…nu m-am lăsat! Și după vreo cinci minute am sărit la profu’respectiv :

– Da, tu știi?

– Știu, da’nu vreau să vă spui! Fiți și voi atenți, ce dracu’, nu învățați nimic?

Acuma când am pomenit de traducătorul cu origine singaporeză, căsătorit cu o japoneză, ce făcea traducerea în engleză din japoneză și mai apoi ghida noastră traducea din engleza lui prin engleza ei în româna noastră, nu pot să nu mă gândesc la soarta …„ Mioriței ”.

Da. Iote așa mi-a venit! Hai, fiți îngăduitori cu mărginitul care sunt!

Culeasă de basarabeanul Alecu Russo în localitatea vrânceană Soveja de la „flăcăul oltean”, scrisă în jurnalul său în limba  franceză , tradusă în română de Vasile Alecsandri …hmm, ce ziceți?

Da’ ia să revenim noi din veacul XIX românesc, în secolul XXI japonez.

Chiar dacă am văzut și asistat acolo la concerte de muzică clasică ținute inclusiv în spații publice, totuși eu cred că ei, japonezii, n-au glas, n-au voce, n-au tonalitate, îs aproape muți, ce mai!

Fie la ei !

Păi, când intram noi în oricare încăpere ori incintă, le chicau bețegașele din mână! Probabil că vocile noastre sunau, pentru urechile lor, de parcă ar fi fost decibelii din piața Onești.

Mormânt dom’le, atmosferă de mormânt era în restaurantul respectiv. De aia, atunci când intrau românii, v-am zis, nu le chica numai bobul de orez dintre bețișoare ci și tradiționalele cu pricina erau în farfurii.

Iar ei ?

Ce mai reacție!

Ridicau capul speriați, ochii li se rotunjeau și… știți cum făceau după aceea? Plecau capul cu tot cu ochi și nu-l mai ridicau.

Fie la ei !  Nu?

Sunt incredibili de atenți, de îngăduitori și amabili. De s-ar întâmpla să-ți dea ceva, o fac cu amândouă mâinile înclinând capul a maximă politețe.

Deși nu purtam mască întotdeauna, cum o făceau ei, ne atrăgeau atenția tot așa, făcând gestul care te obliga  oricât de nesimțitoriú ai fi fost.

Fie la ei !

Da’la noi când? Măcar oleacă!

Ce să vă mai spui?

Ia să vă zic eu ceva de neamu’ dă manivelă al lor. Cum care, cine?

Este vorba de  șoferii profesioniști.

Cam toți, ai acelui stat insular, poartă costum și cravată.

Ei bine, conducătorii auto de pe taxiuri, autobuze ori autocare o fac și ei fără discuție, în orice împrejurare.

La obiectivele turistice erau amenajate parcări suficiente, cu locuri dinainte rezervate și musai  cu un ins care dirija respectivele autovehicule, la și pentru locul plătit.

Dom’le  știți ce făceau echivalenții profesioniștilor din România?

Vă dau câteva indicii:

Nu fumau, că  „ așa-i la ei ”!

Nu jucau table .

Nu vorbeau la telefon .

Nu umblau la  motorină .

Nu dormeau cu capul pe volan sau pe locurile din spate.

Nu mâncau semințe ori altceva că… „ așa-i la ei ” !

Nu stăteau cu chicioarele ridicate pe unul din scaune.

Nu se strângeau ciotcă, la bârfă.

Nu se înjurau.

Aia nu, aia nu, nu și nu!

Și totuși ce făceau?

Ei bine, mai lustruiau încă o dată podeaua pe care călcam noi și alții ca noi.

Făceau să strălucească jantele roților, ștergeau pereții autocarelor  urcați pe niște scări exterioare speciale și i-am văzut chiar pe cupolele autovehiculelor , cu un fel ce mop ștergându-le.

Rămânând pe drumurile de peste mări și oceane, frecvent am văzut autostrăzi cu mult peste 20 de benzi. Ei bine, la intersecțiile ălea, sugerate de mine cu degetele suprapuse și îmbârligate, se făcea o așa de bună preselecție și separare  de parcă vedeai un film SF!

Să ne fie clar. Fără sensuri giratorii!

Și ca să mă întorc la țărișoara noastră și la zicerea mea de la început, cum că trebuia să mă împărtășesc atunci când am plecat, de fapt, mă referam la DN2 Suceava-București. Dacă te încumeți  să călătorești pe acest 1,5 drum (o bandă și jumătate pe sens), trebuie să te gândești la cât, cui și ce lași în urmă.

Fie la ei !  Că la noi… e altceva!

Totuși am văzut șoferi fără costum și cravată. Aceia purtau cască, salopetă  etc., și conduceau prin orașe cifaroane, autocisterne, dar toate, absolut  toate aveau roțile și caroseria impecabile, de parcă ar fi fost la defilarea de 23 August, din societatea socialistă multilateral dezvoltată a României.

Pesemne că-mi lipsea și elementul glod,  că tare eram …așa melancolic… ce mai, nu eram în apele mele observând toate astea.

Și ca s-o țîn tot într-o depresie, n-am văzut decât vreo 2-3 cerșetori, cu mult mai puțini de câți sunt zilnic, la magazinul din satul meu.

Fie la ei ! Că la noi…

Da’ nu m-am lăsat și în autocar , am ridicat mâna cu două degete întinse, ca la școală și dă-i și dă-i:

Cei care n-au de muncă , șomerii , cât timp primesc șomaj sau cum se numește plata respectivă la voi?

N-avem așa ceva, nu știm despre ce vorbiți.

Totuși, unii care nu lucrează, nu pot, nu vor, cât ajutor …?

N-avem așa ceva, nu știm despre ce vorbiți.

Și dacă totuși, c-am văzut vreo  doi, trei ? Ce-i, lăsați să moară?

Este problema lor, dacă asta vor.

Off, ce mă ‘nervezi! Cât e alocația pentru copii?

Nu se dă nimic, totul se regăsește în finanțarea exemplară și îndestulătoare a sistemului  de învățământ.

Apăi, bre …!

Fie la ei ! Că la noi…

Aș vrea să cam termin, că-s supărat rău p’ăștia și v-am băgat în depresie.

Și de-aș mai scrie, ar trebui să o fac tot așa în oglindă, stârnind patrioții și apărătorii celor ce din pricini de ei știute, nu muncesc în țărișoara noastră.

Totuși, să nu zic nimic despre un alt mijloc de transport?

Ăla de-i împăienjenit la noi. Iar atunci când se deplasează, o face în ritm de doină, având viteza ca cea din urmă cu un veac și jumătate.

Trenul domnule, trenul !

Învățați ca la noi sau nu știu din ce cauză, am ajuns mai devreme în gara Kyoto. Ș-am stat, și ce-am mai stat …și iar am văzut, în oglindă, cât și de ce se stă la noi. A venit la timp trenul și culmea, a plecat tot la timp, adică la secundă. Mergând pe aceleași coordonate de metronom, în gara respectivă  ni s-a spus, după plecare, că în 72 de minute pe partea stângă a sensului de mers, timp de alte 4 minute vom putea vedea și admira silueta muntelui Fuji.

Așa a fost, la secundă, începutul și finalul vizualizării celebrului vulcan.

Fie la ei ! 

Că la noi n-avem Fuji, nu ?

M-am dus în spațiul dintre vagoane, unde erau geamuri mai  generoase, ca să văd ce și cum este prin ruralul japonez. În sate era pustiu. Zăranie de om n-am văzut în cele multe sate care mi-au trecut prin fața ochilor din trenul de mare viteză. Așa că n-am putut să nu-mi aduc aminte de o octogenară din Osaka, ce ștergea bicicletele dintr-o stație pentru închiriere. Asociate  aceste două imagini cu trenurile pline, mai ales la vreme de seară, am realizat că de fapt țăranii care nu lucrează pământul, sunt la oraș unde muncesc până la adânci bătrâneți sau atât cât pot.

Și ca să nu uit să vă spun, n-am văzut bănci nici la orașe nici la sate.

Fie la ei !

Că la noi e câte una la două, trei porți pe care nu stă nimeni.

Gata , că mă dau jos din tren și termin cu toate, că tare v-am întristoșat!

Și totuși, fiind un băgător de seamă, știți ce mai făcea controlorul (nașu’), care de fapt nu controla nimic, ci mai degrabă supraveghea bunul mers? Când ieșea  din vagonul pe care tocmai îl parcursese (fără să atingă nici un scaun, darămite să te izghescă cu geanta) se pleca a salut – mulțumire pentru călătorii de acolo, iar pentru că erau uși transparente între vagoane, de vedeai până-n Tokyo, l-am urmărit dacă o repetă la fiecare vagon.

Așa făcea.

L-am bănuit, când l-am văzut prima oară, că se manifestă astfel deoarece e vreun șef în vagonul nostru.

Dar de unde atâția șefi?

Fie la ei ! Că la noi…

Aș mai avea atâtea și atâtea de spus ori semnalat, dar parcă-i prea mult chiar și pentru exemplara răbdare românească.

Sigur că am multe fotografii, însutit mai sugestive decât vorbele mele, dar mi-am zis să nu mai pun la încercare capacitatea de a îndura și să nu mai chinui mândria eventualilor cititori.

Așa că…

Fie la ei !

Articol   realizat   de   Constantin  Tudose, autorul  emblematicului volum ”Porțile de lemn ale satului. Porți ale sufletului”

Fotografii  de  Cristina Tudose