ARTICOL DE COLECȚIE – AMPRENTA DE ONEȘTI
Nobelul şi dinamita au fost inventate de un chimist suedez cu cele mai paşnice intenţii. Dinamita pentru a uşura mineritul şi a realiza, cum se spune astăzi, „infrastructura” în zone stâncoase. Nobelul pentru ca respectivul savant să-şi spele păcatele după ce a văzut cum se pot juca periculos iresponsabilii cu dinamita. În subsidiar pentru a stimula viaţa literară şi ştiinţifică a Suediei şi a câtorva ţări limitrofe. Ambele invenţii au căpătat în timp o răspândire, şi nu oarecare, internaţională. Dar pe când explozivul îşi face treaba instantaneu şi definitiv, premiul dinamitează anual piaţa culturală, sfărâmând nesfârşite şi vijelioase valuri de orgolii rănite, de proteste îndreptăţite sau nu, de justificări corecte sau silogiste, pe scurt puţină mândrie şi multă frustrare. Mai ales că premiile, devenite semn de încununare supremă, ajung cam în aceleaşi ţări care stau bine din punct de vedere economic, politic, militar şi al nivelului de trai. Ţările din plan secund sau terţ sunt şi ele cadorisite o dată în viaţă cu câte un premiu filantropic. Nu virtuţile estetice ale operelor literare, de exemplu, interesează comitetul de decernare, ci mai degrabă autenticitatea unor experienţe speciale, convertite în literatură, plus considerente geopolitice şi de altă natură. Absenţa unui premiu Nobel reprezintă pentru multe popoare, printre care şi al nostru un sentiment nu numai inconfortabil ci şi dureros, iar nedumerirea naşte un roi dinamitard alcătuit din opinii, explicaţii, polemici, paralelisme, suprasolicitări, complexe de inferioritate, ironii, texte, pretexte, subtexte etc.
Dar să vedem care sunt sursele principale de documentare ale românilor, în afara mult uzitatelor reţele de socializare care caută senzaţionalul, dezertând adesea de la adevăr şi analiză competentă.
„Laureaţii premiului Nobel pentru literatură”, Almanah „Contemporanul”, 1983, a fost alcătuit de un grup de avizaţi în domeniu, câteva nume fiind mult apreciate: Andrei Brezianu, Micaela Ghiţescu, Ion Ianoşi. Leon Leviţchi sau Irina Mavrodin. Coordonatorul acestei lucrări era Laurenţiu Ulici, cel care va perpetua, ambiţios, preocuparea în materie. Întreprinderea, „singulară, din câte ştim, chiar pe plan mondial”, cum se laudă autorii, conţine articole cu o compoziţie bine studiată: ordinea cronologică a premianţilor, pentru fiecare o fotografie, motivaţie, biografie selectivă, aprecieri critice şi fragmente din două opere importante. În textele selectate, Laurenţiu Ulici nu caută în mod expres „capodopera” ci corespondenţa între autori privind tratarea a trei-patru linii tematice, scopul fiind realizarea unor comparaţii care să sublinieze particularitatea fiecărui premiant. Perioada luată în studiu este 1901-1983, 82 de ani cu 80 de laureaţi, inadvertenţa explicându-se prin faptul că în perioada războaielor („Între arme, muzele tac”) premiile nu s-ai acordat (1914, 1918, 1940-1943), iar în patru cazuri au fost câte doi premianţi. Lista începe cu Sully Prudhome, Franţa şi se încheie cu William Golding, Anglia. Figurează pe ea nume celebre: Maeterlinck, Yeats, Shaw, Th. Mann, Galswothy, Pirandello, Steinbeck, Faulkner, Asturias, Gide, Kawabata, Montale, Canetti. Alte nume par mai puţin cunoscute nu din considerente valorice, dar pentru că scrierile lor n-au fost traduse (încă) în româneşte. Între lista Nobel şi sursa informativă pe care (nu) tot românul o are la dispoziţie, Manualul de literatură universală pentru învăţământul umanist, o adaptare după tratatul lui Ovidiu Drâmba, sunt mari discrepanţe semn că nu se operează cu aceleaşi criterii. Apar printre premianţi autori despre care „n-am auzit în viaţa noastră”, criteriu cu totul fals. Este ca deficitara înţelegere a idealismului subiectiv: cât timp scriitorii respectivi nu sunt „reprezentări ale simţurilor noastre”, în număr de 5, ei nu există. Cauza este lipsa contactului sau dezinteresul faţă de alte literaturi. Daţi, vă rog, câteva exemple de poeţi din Noua Zeelandă, Maroc sau Panama. Student fiind, mă împrietenisem cu un vietnamez care frecventa aceeaşi bibliotecă universitară ca şi mine. Vorbea respectuos, admirativ chiar, despre Lenin, dar nu ştia cine este Napoleon. Când am început să-l tachinez, m-a întrebat ce ştiu despre Cao Xueqin, Kazuo Ishigura, Kyung-Sook Shin sau Aravind Adiga şi m-a redus la tăcere. Revenind la ordinea laureaţilor, observăm că independenţa literaturii a fost încălcată, atribuindu-se premiile unui istoric (Theodor Mamsen, Germania), unor filosofi (Henri Bergson, Franţa, Bertrand Russel, Anglia, filosofi puri, căci şi Camus ori Sartre au filosofat, dar aveau şi lucrări literare calitative) şi chiar unui politician (Winston Churchill, Anglia). Am privit cu suspiciune, apoi cu satisfacţie prezenţa spaniolului Juan Raman Jimenez, preopinentul lui Blaga împiedicat de autorităţile comuniste să acceadă la premiu, socotindu-i de valori apropiate pe cei doi poeţi.
Complinind un gol adânc resimţit, Ion Todor, tocmai la 34 de ani distanţă, publica la Alba Iulia, Editura „Grinta”, 2018, volumul intitulat „Laureaţii premiului Nobel pentru literatură (1984-2017), continuând începuturile aparţinând lui Laurenţiu Ulici şi respectând cutumele acestuia în ce priveşte organizarea internă a articolelor. Şi lucrarea lui Todor avea, cel puţin la acea dată, singularitate pe plan mondial. Lista premianţilor conţine un număr redus de nume celebre (intervalul este mai scurt, ca şi timpul de clasicizare): Camilo José Acela, Octavio Paz, Nadine Gordimeer, Dario Fo, José Saramago. Alte nume s-au bucurat de bună priză la public imediat după premiere: Wislawa Szymborska, V. S. Naipaul, Orhan Pamuk, Patrik Mondiano. Sunt şi unele care au intrat în umbră imediat după atribuire, consacrarea lor în universal durând un an-doi, uneori nici măcar atât. Şi aici avem parte de curiozităţi, printre premianţi figurând cantautorul Bob Dylan, chipurile pentru valoarea textelor care-i însoţesc notele muzicale. Herta Müller este indicată câştigătoare a premiului pentru România/ Germania, deşi la ceilalţi autori, cu două excepţii: Iosif Brodsky (URSS/ SUA), Gao Xinjiang (China/ Franţa), apare numele unei singure ţări, cea indicată de juriu. Prin urmare, n-are importanţă locul unde s-a născut, a trăit, a suferit un scriitor, ci indicaţia oficială a forumului suedez. Se întâmplă şi în alte domenii: biologul George Emil Palade, fizicianul basarabean Petru Căpiţă, botezat Piotr Leonidovici Kapiţa, precum şi alţi români care au lucrat în echipe câştigătoare nu reprezintă oficial România. La fel, Elie Wiesel, născut la Sighet, dar „cetăţean român naturalizat american”, arădenii Ştefan Hell şi Anamaria Effler. Pentru a mai risipi speculaţiile şi legendele născute din frustrare, invidie, complexare sau mitomanie, Ion Todor face nişte precizări utile. Astfel, propunerile se fac la început de an de către academiile naţionale, organizaţii recunoscute, foşti laureaţi sau personalităţi indiscutabile. Până la 1 februarie sunt selectate 50 de propuneri eligibile, în vară numărul lor se reduce la 20, iar în octombrie rămân 5. La 10 decembrie, câştigătorul primeşte o medalie de aur şi o sumă considerabilă, numele celorlalţi patru nominalizaţi urmând să-l aflăm peste… 50 de ani! Poate însă nici atunci, dovadă că Google refuză sau nu poate a ne dezvălui cine au fost nominalizaţii din perioada 1901-1972!
În 1988, Laurenţiu Ulici şi-a reluat preocupările într-o manieră ingenioasă, apreciată de cititori, dar mai ales de cumpărători, căci în scurt timp cele două volume intitulate „Nobel contra Nobel”, Editura „Cartea Românească” au dispărut rapid de pe rafturile librăriilor. Ele conţin propuneri, prezentări, texte antologice ale unor scriitori care n-au Nobelul, dar l-ar fi meritat. Propunerile sunt de bun simţ şi operele citate net superioare celor premiate. Intenţia mărturisită a lui Ulici este nu să înlocuiască, dar să alăture premianţilor nume egale ca valoare şi audienţă. Însă, antitetic, unele personalităţi sunt de-a dreptul strivitoare pentru premianţi: Tolstoi versus Sully Prudhome, Ibsen vs.Theodor Momsen, Apollinaire vs. Verner von Heidestam, Joyce vs. Gacinto Benevente. Alteori, cei puşi faţă în faţă par de valori apropiate: Jules Verne / Sienkiewicz, D’Anunzio / Tagore, Huxley / Hamingway, Borges / Quasimodo. Soluţia ar fi fost sporirea numărului de câştigători la 3 sau 5 anual. Dar poate că atunci esenţa premiului s-ar fi diluat, deci şi interesul şi dinamitardele polemici. Oricum, rămâne un fapt aproape scandalos absenţa de pe listă a unor nume precum: Marck Twain, Cehov, Strindberg, Verhaeren, Hanry James, Jack London, Marcel Proust, Agatha Cristie, poate cea mai citită scriitoare din toate timpurile. Unii dintre absenţii listei au avut într-adevăr viaţă cronologică scurtă (Trakl, Esenin, Bulgakov, Dylan Thomas, Silvia Plath), alţii au fost descoperiţi postum (Kafka). În schimb longevivii Dos Passos, Malraux, Kazantzakis, Ungaretti, Yourcenar, Graham Greene constituie absenţe regretabile. Printre posibilii câştigători apar, desigur şi câţiva români: Caragiale, Rebreanu, Arghezi, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Dintre cei propuşi alternativ de către Laurenţiu Ulici, trei chiar au primit premiul ulterior (Vargas Llossa, Günter Grass, Harold Pinter), în schimb Ismail Kadare îl aşteaptă şi astăzi. Interesant, dar curios şi ironic, este faptul că rămân pe dinafară alte cel puţin o sută de nume printre care Truman Capote, Kundera, Celine, Nabokov, Lampedusa, Claudel, Cocteau, Iris Murdoch, iar dintre români, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu ori H.P. Bengescu. Punând cap la cap aceste liste avem peste 300 de scriitori premiaţi sau demni de premiu. Înţelegem astfel marea dificultate obiectivă a atribuirii premiului, altfel zis fatalitatea nedreptăţilor. „Dar – opinează Laurenţiu Ulici – izvorul mai tuturor dificultăţilor de selecţie şi ierarhizare rămâne lectura… Numai cei care citesc foarte mult, aşa zicând «vicioşii» îşi pot face o idee clară despre cât de limitate sunt lecturile”. Pe ceilalţi îi putem convinge contabiliceşte: o carte pe săptămână, 52 pe an, 520 în 10 ani, 3-4 mii într-o viaţă. Pe glob trăiesc în acest moment un milion de scriitori de oarecare notorietate. Să încerce, obiectiv, cine se poate erija în principala instanţă a consacrării în universal să numească premiantul Nobel pentru literatură pe anul 2023!
Până în 2017 au fost 114 laureaţi, 30 au scris în engleză, 14 în franceză, 13 în germană, 13 în spaniolă, restul în alte limbi. Mulţi prozatori, puţini poeţi; 100 bărbaţi, 14 femei; media de vârstă 64 de ani, cel mai tânăr laureat, Kipling, 42 de ani, cea mai în vârstă, Doris Lessing, 88 de ani. Bine, bine, dar noi, românii? La noi, spune Ion Todor, s-a declanşat în ultimele decenii o obsesie aproape naţională văzând cum ţările vecine (Ungaria, Cehia, Ucraina, cu literatură cu nimic superioară nouă au cel puţin un laureat, ba chiar doi (Grecia) sau patru (Polonia). Pe noi ne împiedică unii factori vicioşi precum:
- subaprecierea valorilor proprii de către forurile culturale (Uniunea Scriitorilor, Institutul Cultural Român, Academia Română) care se lasă manipulate de grupuri de interese, cel mai adesea, politice;
- lipsa unui proiect de ţară pentru promovarea literaturii române în străinătate (numai aşa se pot explica gesturile paradoxale: italianca Rosa del Conte îl propune în 1954 pe Blaga, albanezii, în 1986, pe Cezar Ivănescu);
- pasivitatea sau indolenţa statului care nu sprijină financiar publicarea în tiraje de masă a operelor ce ar merita premiul;
- invidia colegială (Daniel Cristea-Enache: „Dacă Mircea Cărtărescu, Codrescu, Manea, cei mai des invocaţi, ar lua Nobelul, colegii de breaslă ar suferi cumplit.”);
- complexul de inferioritate, mentalitatea de provincial;
- traduceri puţine şi mediocre (Despre Cărtărescu se spune că a fost tradus în 20 de limbi; majoritatea laureaţilor au fost traduşi în 40 de limbi);
- lipsa unor manageri culturali rutinaţi care ştiu cum se promovează valorile artistice în lume.
„De ce nu iau românii Premiul Nobel”, Polirom, 2014, conţine câteva eseuri ale Alinei Mungiu-Pippidi în care susţine că Nobelul răsplăteşte personalitatea şi numai indirect ţara. Ca să fie recunoscut, Brâncuşi a trebuit să părăsească patria. Enescu la fel. Maniu ar fi avut o carieră politică la fel de performantă şi la Viena ca şi la Bucureşti. Iorga ar fi fost membru în tot atâtea academii europene şi poate ar fi scris mai multă istorie în loc de propagandă naţională. Totuşi, contează şi mediul. Resurse de genialitate există şi astăzi la noi, inşi superdotaţi care se întreabă dacă să rămână în ţară sau să plece. Şi aleg. Oriunde în Vest, întâlneşti români excepţionali în varii domenii. Herta Müller n-ar fi luat premiul dacă rămânea la noi, pentru că avem arta de a descuraja şi a distruge din timp pe oricine ar deţine posibilitatea să obţină râvnitul trofeu. Nu lipsa de talent („Românul e născut poet”), ci lipsa de caracter, de educaţie ne desfiinţează şansele. Ne mai face deservicii şi cea externă, inutilitatea traducerii a ceea ce este în vogă la noi, dar nu prinde în Occident. Din toate cărţile – eveniment ale unui deceniu românesc, traduse în engleză, niciuna nu s-a bucurat de citări internaţionale, criteriul actual cel mai serios şi exact.
Dar vorba lui Ion Todor, „speranţa moare ultima!” Trebuie să terminăm odată cu lamentaţiile privitoare la zborul razant pe lângă premiu al unor români, Nicolae Constantin Paulescu, Victor Babeş, Ştefan Procopiu, Gh. Benga. Să privim cu optimism viitorul sperând că „drumurile noastre poate/ se vor întâlni vreodată”. Cu Nobelul, nu cu dinamita!
Oneşti, Aristotel PILIPĂUŢEANU
Mihai ENE, lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din Craiova
Există, după părerea mea, cel puțin 7 – 8 scriitori români care, dacă ar fi beneficiat de o cultură mai importantă sau măcar de traduceri făcute la timp, ar fi fost candidați plauzibili la Premiul Nobel: T. Arghezi, L. Rebreanu, L. Blaga, M. Sadoveanu, N. Stănescu și M. Sorescu (ultimii doi, cu condiția să fi trăit măcar încă un deceniu în plus). De asemenea, ar fi putut primi acest premiu și unii scriitori români care s-au manifestat în alte literaturi, precum: Eugen Ionescu, Panait Istrati, dar și, dacă destinul i-ar fi permis, Paul Celan. Dar timpul nu e pierdut, iar imprevizibilul Comitet Nobel poate produce oricând o nouă surpriză.