Ca o lumină, ca un ”ceva” dintre două lumi…

Ca o lumină, ca un ”ceva” dintre două   lumi…

MINUTUL   DE   CULOARE   ȘI    EMOȚIE

Iașul iarna este mirific. Nimic nou. Dar când vezi o expoziție precum cea de la Palatul Braunstein, când trăiești experiențe care îți fac inima să râdă, când treci de la emoție caldă la uimire rostogolită între un tablou de Tonitza și un râs al carismaticei lui strănepoate, când treci la pas prin istorie, parcă toate se fac de(-o) poveste.

De asta nu reușesc încă să definesc sentimentul aparte pe care l-am avut miercuri 17  ianuarie, la Iași, când am vizitat expoziția ”Capodopere. Arta din România, de la clasic la contemporan”, cu lucrări aduse de la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu. De la Theodor Aman și Nicolae Grigorescu la Ștefan Câlția, de la Ștefan Luchian, Nicolae Tonitza, Corneliu Baba, Ion Țuculescu, la Oscar Han, Ion Pacea sau Ion Jalea.

Însă cu totul special a fost să privesc toate minunile astea alături de Andra Tonitza. Să îi simt duioșia în fața unei lucrări de Ștefan Dimitrescu (”era prietenul lui Tonitza!”) sau să îi văd emoția în fața unui portret de Tonitza pentru care model a fost una dintre fetele pictorului.

Ne tot intersectăm cu un domn care vizitează și el, ca și noi, expoziția. Sporovăiește entuziasmat de fiecare dată când ne apropiem unii de alții. ”Jalea! Excepționalul Jalea! Știați că nu avea o mână, o pierduse în război…” Absoarbe cu nesaț tot ce vede. Peste câteva minute ne oprește din nou, nu își amintește exact cum îi zice cutărui curent franțuzesc. E fascinat de fiecare lucrare! Peste alte câteva minute vine în fața noastră și ne întreabă direct: ”Dar aveți cunoștințe despre pictură, vă pasionează sau…”. Râdem. O privesc pe Andra: ”Să-i spun?” Andra se amuză în felul ei cald: ”Spune-i…” Domnul tocmai aduce vorba despre Nicolae Tonitza. ”E străbunicul meu”, spune Andra și urmează o pauză, după care domnul dă drumul unui tir de întrebări. Andra îi explică, firesc și parcă timid, că este ultima descendentă directă a pictorului. Când se convinge că e pe bune, domnul ne povestește câte-n lună și în stele…

Andra e bucuroasă. E ca o lumină, ca un ”ceva” dintre două lumi. În urmă cu câțiva ani, spuneam că Andra e o minune. Zic și acum la fel. Mă înduioșează discreția în care se îmbracă de fiecare dată când umblă prin lumea mare, fără să afișeze mândria unui nume uriaș, mă emoționează bucuria ei fâstâcită când se află lângă un tablou de Tonitza. Și îmi place că este atât de caldă și de specială, atât de adevărată în clipele vieții ei.

O zi cu Andra Tonitza, pe urmele lui Nicolae Tonitza, în Iașul cu zăpadă. De la Palatul Braunstein la Mitropolia Veche, de la o cafenea plină de tineri zgomotoși la măreția Palatului Culturii. Și planuri pentru o vară ce va să vină, în satul bunicilor! Mulțumesc, Andra, pentru frumoasa poveste a unui Iași cu soare în plină iarnă!     Articol  realizat de  Florentina  Toniță, Botoșani

 

Distribuie articolul!