În epoca de glorie a cenaclului oneștean „Junimea Nouă” când valorile erau prețuite și nu marginalizate, printre liderii autoritari Constantin  Th.  Ciobanu și Gheorghe Izbășescu, printre poeții de talent Vasile Buțan sau Vicențiu Ghioldum, printre comentatorii bonomi, gen Dan Dumitrescu sau alții corozivi, își făcea o apariție insolită, cu un dram de sfială, și o elevă de liceu. Cu pielea feței albă și părul negru, semne ale frumuseții clasice românești, avea niște ochi  expresivi, pierduți în visare când audia textele citite, sclipind însă de încântare când flăcările dezbaterilor tindeau să ia proporții pătimașe. Citea și ea din când în când, căci scria și poezie și proză, nu lipsite de calitate. Cum era de așteptat, a urmat Facultatea de Filologie din Iași, fiind o studentă eminentă, iar la absolvire, spirit disociativ și fire perfecționistă, și-a pus problema opțiunii între o carieră literară și învățământ, cercetându-și rabdător efuziunile și perspectivele. Cumpănită în tot ce a realizat, inclusiv în viața personală exemplară, dinamizată de o concepție pragmatică asupra existenței, a lăsat pe un plan secund și ulterior tot mai îndepărtat boema literară, alegând cariera didactică. Profesoară de limba română cu vocație,Emilia  Boghiu (în foto) a inoculat numeroaselor generații ce i-au trecut prin mână dragostea pentru frumos, a descoperit și îndrumat pașii multor iubitori de cultură, a scris câteva cărți de referință de teorie literară și metodică, utilizate de un spectru larg al celor interesați, de la elevi până la cadre universitare. Spirit practic, organizatoric,  ea a  condus cu măiestrie ani buni destinele unui liceu de elită, infirmând prejudecata că doar profesorii ce nu-și iubesc meseria se erijează în posturi de conducere.

A câștigat învățământul? A pierdut literatura? Dacă alegerea a fost cea oportună, poate ne-o va destăinui primul roman al Emiliei Boghiu, „Cu excepția riveranilor” Editura „Magic Print”, 2023, publicat la o târzie vreme. Inspirată din viața școlară, scrisă în genul cărților lui Gheorghe Șovu, ecranizate cu succes ( „Liceenii” și „Declarație de dragoste”), ocolind însă edulcorarea și prețiozitatea acelora, lucrarea profesoarei oneștene se remarcă prin buna cunoaștere a vârstei adolescentine, operând cu finețe analize ale unor stări și trăiri aproape inefabile. Mimând modestia, prozatoarea vrea să ne dea impresia că romanul se scrie singur, asemenea unui spectacol din ”comedia dell arte”. Mai ales că în     loje, în subsolul paginilor, există și niște comentatori, e drept cu mult mai puțin  vorbăreți  decât cei din „Țiganiada”. ”Riveranii” sunt niște elevi de excepție, într-o clasă și un liceu asemenea. Sunt eroii de care literatura și viața reală se ocupă mai puțin. Guvernul și O.N.G.-urile fac, desigur din motive politice sau financiare, caz de abandonul școlar, discriminarea sau sărăcia pe care o înfruntă copiii dezmoșteniți ai soartei. Cei excepționali rămân în grija părinților cu resurse ori a unor profesori de inimă care, cu riscant romantism, își sacrifică interesele personale, uneori proprii copii, caz tragic, pentru a obține performanțe.

Mediul diurn în care se învârt ”riveranii” este restrâns: școala cu preponderență, un muzeu, reședința unui magnat postrevoluționar, dar complexitatea trăirilor interioare  este uriașă. Mihai și Roxana primesc sarcina ca, lucrând în echipă, să realizeze într-un Power Point prezentarea unui muzeu. În timpul documentării, directorul instituției, un tip cam distrat, uită de prezența elevilor și-i lasă încuiați în clădire peste noapte. O noapte ingenuă, în care cei doi adolescenți sunt probe de inocență, dar apropierea lasă urme și dragostea se infiripă. Apar inevitabil piedicile:  fata este pe jumătate țigancă, iar băiatul are o mamă de o autoritate exarcerbată. Mai intervine și un rival, Vlad, atras de farmecul fetei și înțelegându-i mult mai bine trăirile și aspirațiile. Un pericol extern pândește unitatea clasei și „copiii” cum îi numește cu alint autoarea, deși aceștia își serbează majoratul, se retrag la proprietatea unui părinte înstărit spre a medita la o soluție. Printr-o mică ”revoluție” vor reuși să-și salvaze unitatea și independența.

Firul principal al narațiunii este îmbogățit cu numeroase peripeții colaterale, unele senzaționale. Apar personaje fascinante, precum  țiganca rasată Romina, frumos poreclită Esmeralda, reminiscență din proza lui Victor Hugo sau ecranizarea cu Gina Lollobrigida. Profesoara de franceză are nevoie  doar de un fonem pentru a deveni Emma și apropierea de eroina lui Flaubert este realizată. Dirigintele are origini elvețiene, studii la Londra și comportament singular. Profesorul de geografie, adept al metodelor clasice, cu harta și arătătorul, este un soi de „Moș Gheorghe la expoziție”, uluit de eficiența aparaturii moderne.  Cât despre părintele Ștefan, el este ”o poezie de om. Făcea față tuturor scormonelilor și răsucelilor, cu seninătate, cu blândețe și cu explicații limpezi de nezdruncinat!”

Duelurile provocate de gelozie se desfășoară pe terenul de baschet în jocul unu la unu. Deznădejdea se descarcă rusește, învinsul fugind în Capitală și angajându-se pianist într-un bar. Toate aceste elemente bine colorate nu pot atenua  prolixitatea unor trenante descrieri de lecții, unele inteligente, seducătoare prin intuiție și inedit, altele cenușii prin rutină sau neverosimile, precum ora (și încă deschisă) în care se derulează povestea a doi atomi ce întemeiază o moleculă în ciuda celui de al treilea care-și pregătește răzbunarea. Descrierile de ambient  sunt rare dar poematice: ”Întunericul cald al nopții de vară, cu străluciri opace și parfumuri tari, făcea neclară distanța dintre cer și pământ, în spațiul căreia se mai aflau doar jerbele de picături, pe care le și auzea strigând fericite:iuhuu!” În schimb, portretizările, excelent conturate, lasă urme persistente în memorie. Ca la Marin Preda, sunt suficiente două rânduri pentru a reda complexitatea: „Avea băiatul acesta un fel de a zâmbi frumos și obraznic în același timp, foarte derutant”. Involuntar, se realizează o întreagă paletă a caracterelor feminine: copila timidă, marcată de complexe ( Roxana), hotărâtă, având în sânge încă de la naștere pragmatism și spirit organizatoric (Tatiana), favorizată de soartă prin perspectiva moștenirii unei uriașe averi, dar cu bunul simț de a trăi asemenea celorlalți colegi ( Adina). Apoi, femeia care seduce prin frumusețea fizică ( Romina) sau morală ( Ioana), ori dimpotrivă, femeia egoistă, arțăgoasă, în stare să distrugă viața propriului său copil, să afecteze o colectivitate întreagă ( Victoria).

O scară similară se poate alcătui și în privința bărbaților, începând sau terminând cu tatăl Roxanei, inginer alcoolic ratat. La interogația brutală a Victoriei, „- Sunteți țigani? – Da, a răspuns limpede fata, convinsă că întrebarea a fost malițioasă. Din păcate doar pe jumătate, după mamă dar…țigani adevărați, autentici.  Și zic <<din păcate>> fiindcă în familia mea, nu țiganca , ci românul a fost nemernicul”. Frumoasă replică, amintind de constatarea lui Nicolae Cajal cu privire la cuplul Enescu-Maruca-Cantacuzino: „El era prințul.” Și în romanul Emiliei Boghiu există un prinț autentic, însă căruia rangul nu-i folosește la nimic. Dar Vlad Știrbei, coborâtor chiar din familia voievodală, beneficiase de o educație solidă și „avea liniștea și modestia omului care nu se simte înjosit nici dacă spală pe jos în văzul lumii, fiindcă, ridicându-se de acolo, tot prinț era însă o empatie puternică îl determina să țină cont de cum se simțeau cei din jurul lui și să reacționeze mereu în funcție de acest criteriu, iar pe de altă parte nu-i plăcea totuși să se bage în față cu ostentație”.

Principala calitate a romanului o reprezintă capacitatea scriitoarei de a investiga și înțelege complicatele   racursiuri ale trăirilor adolescentine, rezultat al viețuirii printre elevi. „Pentru că de fapt, este imposibil să trăiești între copiii aceștia și să nu auzi muzica tinereții, cea adevărată, care acoperă toate acutele, oricât ai fi de bătrân, de obosit sau dezamăgit. Pe de altă parte, chiar și oamenii tineri au prejudecăți bine ancorate în capul lor, încât e greu să se impună în fața lor cineva, doar așa, prin merite proprii”. Personajele înseși se supun unei riguroase autoanalize „Sunt egoist,” constată Mihai, ”sunt întors către mine însumi în tot ce fac. Sunt obsedat de imaginea mea în ochiii celorlalți…pentru care sunt gata să sacrific orice…și pe oricine! Sunt slab…” Mintea sănătoasă și experiența profesională a profesoarei Ioana Monteoru ia în calcul și consecințele stratificării sociale: „Nu există copii deștepți și copii proști. Există copii norocoși care cresc într-o familie faină, într-o școală bună…și copii care au avut ghinion, care nu au acces la educația adevărată, la cheița de aur”. Nu trebuie ignorat nici norocul sau absența lui: „Uneori pare că bila vieții noastre se rostogolește ca nebuna în direcția greșită și n- ai ce-i face. Când credeai că și-a găsit echilibrul, hop! o nouă rostogolire. Dacă răul se produce brusc și nu există soluție, un hău se deschide iar omul se prăbușește în el, cu visele lui cu tot. Asta dacă nu apare prințul salvator!” Romanul este pigmentat și cu glume bune, izvorâte din minți agere și disponibilități umoristice. Încheind o dispută aprigă, un elev îi dăruiește adversarului un tricou special imprimat cu cele două puncte de vedere. Primul:” Dumnezeu a murit”, semnat Friederich  Nietzche. Al doilea:” Friederich  Nietzche a murit”, semnat Dumnezeu.

Sub raport compozițional, scrierea este structurată pe douăzeci și șapte de capitole, multe ingenios intitulate: ”Sângele albastru al educației”;”Frumoasa din biblioteca adormită”;”Metafizica pasiunii”;”Centimetrul nebuniei”;”Sunt la volanul ființei mele”. Începutul și finalul unui roman ridică adesea probleme naratorului și alimentează speculațiile teoretice. În privința deznodământului Emilia Boghiu are trei variante și chiar ni le propune pe toate. Una este pseudoromantică, în genul încheierii caragialiene din „Două loturi”: profesoara, la o vîrstă venerabilă îngrijită atent de doi foști elevi ajunși medici. Alta în stilul Moromete, „Unde mergem noi, domnule?”, cu aceiași absolvenți tatonând cărările universitare. Iar a treia, în manieră shakespeariană „Totul e bine când se termină cu bine”, se bazează pe sfatul părintelui Ștefan: „Trăiește și dă sens! Scrie ceva pe pânza timpului…fă din viața ta romanul care-ți place”.

” Cu excepția riveranilor” este o carte despre tinerețea pe care ne-o dorim fără bătrânețe, despre încredere, visare și dragoste, despre trăiri lăuntrice tulburătoare supuse unui examen de finețe de o prozatoare care în viața civilă s-a dovedit a fi mai mult decât o simplă profesoară. Pagini de viață sufletește alese, păstrate între două coperți până când generația care le-a trăit va ajunge la vârsta amintirilor și poate chiar a satisfacțiilor existențiale.   Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești

COMENTARII