FILE   DE  POVESTE

Legenda Florii  de  Colț

Povestea străbate veacuri de mister și de admirație și aduce, prin timp, o legendă fascinantă, încă nedescifrată…

Cândva, demult… tare demult, pe când nici nu mai aveam puterea să ne amintim, peste crestele înzăpezite ale munților  trona o regină nemaipomenit de frumoasă… Dar regina noastră nu era ca toate celelalte femei, ci avea inima înghețată, într-un bulgăre de gheață pură și își  ducea traiul în  locurile cele mai înalte,  unde nu putea ajunge picior de om  . Mai avea un dar regina – un dar neprețuit și rar – o voce de vis, cu care ademenea prin cântecele ei melodioase pe toți păstorii chipeși, care pășeau fermecați către Peștera ei de gheață , cu gândul să  o cucerească  .

Dar, inima de gheață a reginei nu putea să iubească și, oricât de mult o adorau și căutau să-i fie pe placul inimii, ea se simțea singură și tristă de atâta curtoazie și, de fiecare dată, își chema cu un semn discret supușii săi, gnomii( ființe mitice care trăiesc sub pământ), spirite ale  lumii subpămâtene care o slujeau cu un devotament de neînchipuit. Și… într-o înțelegere tacită, aceștia îi aruncau, rând pe rând, pe nefericiții curtezani, în prăpăstiile adânci, unde își găseau tragicul sfârșit…

Micuții gnomi o iubeau și ei pe regina lor, cum numai o inimă de sclav poate venera în dragoste o suverană…

Într-o zi, furat de frumusețea înălțimilor și subjugat de cantecul îngeresc ce-l chema, un tânăr păstor își face drum spre vârfurile muntelui, spre Peștera regală.  Minune! Pe loc, Regina,  cu glas îmbietor se îndrăgostește și se pierde cu firea, așa cum nu se mai întâmplase niciodată… Uită cu totul de sine, se fâstâcește fără să vrea, se pierde cu totul și îl dorește pe tânărul curajos și  chipeș  .

Dar gnomii ei… Of! Ce grea e gelozia!!! Cuprinși de ură și de răutate, de teamă că regina lor s-ar putea îndrăgosti iremediabil și ar dori să-și petreacă tot restul vieții alături de acest muritor (ea – regina nemuritoare cu inimă de gheață…) și să-și abandoneze slujitorii ei loiali, îl iau pe nefericitul păstor și îl prăvălesc fără milă în prăpastie.

Înduioșată de tragicul sfârșit al păstorului, inima de gheață a reginei se înmoaie, atât cât să scape o lacrimă neprihănită, care se rostogoli pe stâncă, în abis. Lacrima aceea s-a transformat într-o minunată floare de colț…

Floarea neprihănirii… simbol al purității!      Poveste  ”spusă” de  Carmen   Cadar

Floarea de colț este simbolul Carpaților Românești