Cronica  literară  a volumului ”Azil” de  Aurelian Zisu

UN   ARTICOL   DE  PROF.  ARISTOTEL   PILIPĂUȚEANU

 

Câțiva tineri profesori de  limba română ne întorceam de la Bacău, unde  participasem la o consfătuire cu cadrele didactice, obiectiv pe care conducerea Inspectoratului Școlar Județean Bacău din anii 80  nu-l  putea trece cu  vederea.  Curse puține, aglomerație mare, transportul – o problemă. Și-a făcut  pomană cu noi posesorul unui ARO prăfuit, cu două  mici banchete laterale în spate. Pe ele s-au așezat colegele noastre, iar noi, bărbații, ne-am mulțumit cu  roata de rezervă  plasată pe mijloc. Totuși, mai rămăsese fără loc o gingașă domniță, cu niște ochi frumoși albaștri, precum cerul de august și cu vorba curată și dulce ca mierea.  Ne-am oferit care mai de care s-o ținem pe genunchi și ea, după ceva ezitări și roșeață în obraji, neavând încotro, a acceptat, alegându-l pe  cel care urma să aibă  dulcele privilegiu. Desigur, ne rodea un viermișor de invidie și am început să-l studiem  mai atent pe colegul nostru. Ce rarități  calitative va fi având  omul pe care -l cunoșteam  într-o oarecare măsură? Nu prea înalt, dar bine legat, cu păr negru, cu ten măsliniu, cu niște ochi care priveau pe lângă tine sau prin tine   (cred că în intimitate purta ochelari, iar în public o făcea pe nonochelaristul), născut undeva în Oltenia, ajunsese probabil  prin repartiție (și ce repartiție, având  în vedere că posturile  în orașe se obțineau greu!) la Onești. Era  socotit  bun profesor la Liceul Industrial nr. 3 (Colegiul Tehnic ”Gheorghe Asachi” de azi), edita o revistă școlară (”Meșterul Manole”), scria poezie și era membru activ al Fundației  Naționale  Culturale ”George Călinescu”. Numele său apărea ultimul pe afișe, Aurelian Zisu, dar nu era cel din  urmă. Din contra, talentat, bine informat, sclipitor în gândire, sensibil în simțire, scria o poezie marcată  puternic de semnele modernității, imposibilă pentru unii, remarcabilă pentru alții. Gusturi și niveluri. Într-o  ședință de cenaclu, unde se comentau  unele poeme mai încifrate, cineva  ținea morțiș să i se explice  sensul exact, concret al unor versuri ce i se păreau fără nici o noimă. A intervenit autoritar Aurelian Zisu! Olteanul își însușise  bine lecția marelui său predecesor, Alexandru Macedonski, cum că ”logica poeziei  este  tocmai lipsa de logică: logica poeziei este  însuși absurdul”. Ne-a explicat că poezia trebuie citită prin prisma sugestiilor verbale, prin relațiile  invizibile  dintre vocabule, prin ”necuvintele” lui Nichita Stănescu. Important este  să rezonăm cu poetul în atingerea stării de sublim, nu să explicăm prozaic ”ce a vrut să spună autorul”. Dotat cu darul prieteniei, Aurelian Zisu nu  ocolea nopțile cu multe pahare, în pofida zadarnicelor  căințe de a doua zi, apărându-și  cu înverșunare opiniile despre poezie și cultură în general. După ani  buni  petrecuți cu folos și pentru el și pentru noi la Onești, s-a retras ”acasă”, în Cetatea Băniei. Și acolo, excelent profesor la o școală  de prestigiu național (Colegiul ”Carol I”), a devenit  colaborator asiduu la revistele ”Mozaic” și ”Ramuri”, a publicat trei volume despre Ion Caraion,  pe scurt, reprezintă o figură cunoscută a culturii craiovene. L-am revăzut acum  mai mulți ani, revenit la una  dintre edițiile  ”Zilelor Culturii Călinesciene”, prezentându-și nu numai  poezia, ”vioara sa primă”, dar și rezultatele  muncii de cercetător științific. Într-o companie selectă (Elvira Sorohan, Geo Șerban) s-a  dovedit la înălțime prin eleganța discursului și profunzimea ideilor. Fizic, evoluase. Trăsăturile faciale îl făceau mai dur, mai interiorizat, mai încrâncenat în lupta cu sine și cu alții,  oarecum străin  în raport  cu tânărul zglobiu de altădată. Ochii deveniseră oglinda unui zbucium interior, un fel de luptă cu proprii demoni. Trimiteau în afară  doar o  minusculă  flacără  mărturisitoare.  Apoi anii  și-au continuat impasibila trecere și am mai auzit că i-a fost dat lui Aurelian Zisu să trăiască o dramă cumplită: moartea fiului său  într-un accident stupid. Am  încercat să-mi imaginez, fără să reușesc desigur în totalitate, dezastrul abătut  asupra unui om cu sensibilitatea și obsesia analitică a lui  Aurelian Zisu. Cuvintele își pierd sensul, oamenii nu -și mai găsesc moralul existențial. Hasdeu, marele  Hasdeu, ajunsese la ședințe de spiritism iar Coșbuc devenise de nerecunoscut… Alteori, artistul  învinge slăbiciunea omenească. Poezia devine  o formă  greu  definibilă. Ea se înalță, durerea se sublimează și este transfigurată în întreaga ei profunzime umană. Fericiți cei care  n-au cunoscut acest blestem!

Imposibilitatea  unui  punct  fix

Dedicat ”dragului meu fiu, Carol Cătălin, plecat la Dumnezeu prea devreme”, volumul de poezii ”Azil” a apărut la Editura ”Aius” din Craiova. Chiar poemul  inițial, ”Otravă doar” este poarta spre un univers  al disoluției, al  disperării,  al  contextului în care este osândit  să-și trăiască  zilele sufletul bolnav:”Nu pot să  râd. / Abia pot să respir / un cutremur  pe noapte, o ramă de lună,  un plâns  /  fără ochi, fără stea”.  Într-o  imensitate întunecată, într-un  oraș ce pare lipsit de viață, sufletul  este  împins  spre  malefi ce  soluții  extreme: beția și invocarea diavolului  cu rol exterminator. ”Judecata  de apoi” este văzută  ca o scenă de  abator în care  trupul este  deposedat  barbar de  atributele  fizice  spre  purificarea  sufletului. La modul arghezian, sunt utilizate  cuvinte  deloc  poetice (”jupuit”, ”duhori”,  ”zevzec”), uneori în cascadă (”boț, mămăligă, hahaleră / scorpie, rugă, ombilic”). Imaginația atinge  cote infernale, tușele  de coșmar întăresc senzația de sinistru degajată de un tablou ce ține cel puțin de purgatoriu. O poezie ”Azil”, din cele  12 la număr, căci poetul, generos, durează mai multe false adăposturi, sugerează de fapt  un ”loc fără loc”, imposibilitatea unui punct fix, a unei temelii stabile în existența și post – existența noastră. Încercarea de a realiza o relație între două universuri antagonice și  totuși în succesiune întărește și mai mult ideea că totul este relativ, iluzie și deziluzie, precum ”orizontul  acestei cărți / și cartea umblând  la nimicuri în dungă” sau ”genunchii de șarpe ai lui Iisus”. Din capul locului se vede că  Thanatos (moartea) domină peisajul  și poeme precum ”Pe urmă”, ”Groapa” sau ”Prins” sunt cutremurătoare. Sufletul îndură contorsionări de neînchipuit. Poetul apelează și la instanța supremă, dumnezeirea, inclusiv într-un poem  intitulat desigur ”Psalm”, început arghezian (”De ce  aceste cercuri, Doamne, / Și munții mei toți pustiiți…”), dar  luat apoi pe cont propriu în pendularea sufletului și  inimii negre între existență și neant. O ”Glossă” este rezultatul  împletirii de originalitate  cu influențe  atât de multe și de diverse încât este dificil să furnizezi  o adresă (Miron Radu Paraschivescu? Ion Barbu? Nichita Stănescu?). Lectura de poezie, cât mai multă, indicată poeților, se dovedește cu două tăișuri: o ucenicie  de înaltă clasă, dar și riscul  de a nu-ți descoperi  timbrul propriu. Poți merge  până acolo încât să scrii în orice manieră (Mircea Cărtărescu, ”Levantul”), dar ceea  ce contează în peisajul liricii  este originalitatea. La Aurelian Zisu, aceasta este  vizibil preponderentă, iar nuanțele rezultate din  preluări pot fi considerate  doar elemente livrești. Căci el este  un cititor  nu numai împătimit, dar și dăruit  cu empatia ce înlesnește  înțelegerea unui text, a unui fenomen până  la fibra  ultimă.  O dovedește ampla baladă închinată poetului german, născut la Timișoara, Nicolaus Lenau. Să luăm de pildă poemul ”Albertine”. Titlul  ne trimite  inevitabil la Proust. Derularea  versurilor  are un parfum macedonskian, dar mai ales note  minulesciene:” Pe urmă voi lua de la capăt poemul / nebun c-o să pleci în vacanță / la polul cel Nord din faianță / ori poate la Sud cu tot polul // Voi  strânge  la sine talazul / Brelocuri, vapoare, vapori / și ce voi, Doamne, în sărbători / spăla pe picioare necazul”. Normal, suntem în Oltenia. Însă  impresia finală este rezultatul unui eșafodaj verbal care pune în lumină originalitatea. Revenind la ”Glossă”, acest poem singur oferă material de interpretare cât un volum întreg. Mai întâi frapează forțările semantice:”pasul care te-a nescris”, ”niște pasăre în pungă”, ”peste nemirări  să curg”. Urmează asociații paradoxale, ”numai pomul n-avea pom”, ”burg de somn”, ”iad  anahoret”, menite  să coaguleze cât de cât impalpabilul.

 Reversuri  ale unor luminoase  creații romantice

Subtitlurile  generează un  dramatism cutremurător:”Și eu te țineam  de lună  /  O, te-aș fi ținut de mână”. Aceste ispititoare cugetări pe text  ar putea continua, dar ne interesează  ansamblul, universul poetic. Spațiul  este  invadat de concepte ce implică dezolarea, deznădejdea, spaima și  greața.  Poemele tind să devină  reversuri ale  unor  luminoase creații romantice.  Atmosfera senină, optimistă, euforică  din  eminesciana ”Floare albastră” (versul comun ”De nu m-ai uita încaltea” ne susțin comparația) devine  în ”Peri de lună” un halou irespirabil, populat de  fantasme  înfricoșătoare:”O, copil, copil de-albastru / Cine-n tine-o să mai cate? / Numai mâna-mi fără minte / Prinde chiot  de-o înșală / O cățea cu ochi fierbinte / și cu țipătul de smoală”. Raiul romantic (”Hai în codrul cu verdeață”) este înlocuit cu infernul, concretizat  în expresii aproape macabre ” râsul cu tălpile goale”). Din pastelul clasic, idilic (Vasile Alecsandri, George Coșbuc) nu mai rămân decât  imaginile picturale și acelea în culori sumbre:”coada soarelui putrezise”, ”hore de cretă”, ”sânge și  galbeni”. Dar, părăsind aceste poteci ale  tragicului, străbătute cândva de Edgar Alan Poe și Bacovia, poetul abordează  tema supremă, iubirea, ”vaporoasă / în  seiful din palme în casă” (declic pentru  imaginea ”Catedralei” lui Rodin), ”dragoste trează”. În plenipotențialitatea lui, sentimentul  invadează sufletul dezîntristându-l, conferindu-i atribute  miraculoase: ”Arca lui Noe nu avea arcuri, însă plutea /  pe dragostea ta, pe dragostea mea!” Frumusețea încântă:”Ți-ai uitat  raiul deschis, / Frumoaso de in”. Sensibilitatea incită:”zveltă  ca o rodie mușcată, / animal de dragoste, tresari”. Numai că,  semnele  tragicului în ipostază  demonică n-au dispărut, subconștientul cărându-și  în continuare tulburile  trăiri:”vinul se vărsa lângă  mine-n imagini/  se vărsa în mine ”. Este  suficientă o declarație  precum cea care deschide  frumos intitulatul poem ”Somn pentru Eva”: ”Miroși a sârmă ghimpată, iubita mea / Te piezi fără suflet, ai ură”, și bucuria noastră s-a pulverizat.  Surprinzătoare este  prezența poeziei ”Lângă  tron” dedicată Maiestății Sale Regele Mihai, una dintre puținele concesii  făcute  vieții exterioare, însă în același stil ofensiv, sarcastic dotat cu vocabule din arsenalul specific, atacând lipsa de recunoștință și a puterii de  redresare corectă a unui popor. Și pentru că tot veni vorba de  poeme cu dedicație, cu emoție le-am receptat pe cele adresate ”poetului Constantin Th. Ciobanu, în amintirea Oneștiului etern” și lui Dan Dumitrescu, și el ”prieten etern”.

Încifrarea  textului

”Azil” este titlul  pe care-l poartă 12 poeme ce caută soluții: poezia, iubirea, beția, uitarea, credința, toate însă  lipite de un efect vindecător.  Poate, este  prea devreme pentru ora bilanțului, dar scriitorul simte  nevoia  unei sintetizări de etapă:”un boț de cerneală”, ”un poet, un zgârietor”, ”ia, o mână de friguri, de frig”.  Discreția este absolută și  cine ia piesa intitulată ”Poezie” drept artă poetică nu află mare lucru. Dinamica  limbajului  dovedește abilitatea de a  utiliza  claviatura semantică de la sofisticatele neologisme la coloritul folcloric (țâu”, ”săcară”) și, când ideea  nu-și mai află  vestmântul  potrivit, la invenția lexicală sau la sintagme paradoxale gen ”memorii asexuate”. Jocul de cuvinte  capătă adesea  sclipiri:”Povestește-mi de acum despre  plante /  despre  ataraxie, oho, oho / cântam împreună cu Ghiocul  în grădini / suspendate / pe care Babilonul mi-l luă / să-i facă un joc lui Maruk / să-i ună coajă de nuc / la  ureche sau la Uruk”. De la  comparații relativ cuminți (”ca și cum s-ar fi întins  pe cer o femeie / împletind îngeri și nori”, ”sinucigaș ca țigarea”, ”gol ca  nevederea  umbrei ce se bea”) și enumerații definitorii (”erai  lagăr, sintaxă, amăgire, icoană”) se trece la metafore plasticizante (”o femeie de  toamne”, ”se fântâneau  stelele”) sau  revelatorii (”saharele zilei”, ”adună-mi urmele și  mușcă-le tare”, ”plăcerea unui somn de ateu”). Oricât   am forța cuvintele, aducându-le pentru obținerea sugestiei la  statutul de linie sau punct, dacă s-ar putea, imaginar, poezia  nu va egala muzica sau pictura. Aurelian Zisu  nu se dă bătut  și  încercările sale  merită remarcate:”sângele  pe care mi-l numeri”, ”colțul de sânge nedezlegat”, ”l-au  rostit în miez himere”  sau întregul  poem ”Ea”.

Dinamitarea topicii  comune este alt procedeu, este drept nu prea lucrativ:”se mai sigur întoarce” . În momente rarisime, Aurelian Zisu  (în foto 2) renunță la  maniera de a încifra textul până la  gratuitate, dând la iveală  versuri  în dulcele  stil clasic precum  ”Era o toamnă”, poem dedicat ”soției mele, Rala, cu dragoste”. Un  motiv frecvent  întâlnit este ”unghia”: ”să bem din unghii”, unghii tari, sărutate, neșterse, învăluitoare, înmulțite, atârnând greu, ”unghii de  mare”. Sfârșind  lectura acestui  volum de un  dramatism tulburător, ești  prins  încă multă vreme în plasa  cenușie a marasmului. O carte în care durerea și disperarea  nu îmbracă  haina  resemnării  în față tăinuitelor   calcule divine, ci izbucnesc într-un mânios țipăt vindicativ, cu adresă  imprecisă, dar de o sinceritate  maximă.

 

Iisus

                                         Lui Dan Dumitrescu, prieten etern

 

Or să mă pună în fața instanței

cu  vocale în unghii amintit amintit

și rotunjindu-se păsări pe- afară

or să-mi dea  vorba de – argint

 

 

Nu, nu vor spune de tine  de ceaiul

ce-l bei în șezlonguri  murind

ci  de-o întâmplare  prin care căzusem

pe  cărămizi amintind amintind

 

 

Destule  păsări

 

Destule  păsări pete filiforme

și-acest infern  de glorie veghează

mi-am străbătut de la un cap la altul

întreaga ta părere de amiază

 

 

fără să aflu unde stai

femeie

măcar să-ți  bucur rufele, să iert

funinginea pe care-o pune vântul

pe  umere, pe  dragoste, pe piept

 

 

Destule păsări   totuși aurore

și acest  infern de glorie  veghează

și peste  iaduri, peste văi și ore

basmaua ta de aripă turchează          Versuri de  Aurelian  Zisu