În pragul unui centenar: Ion Creangă, viul!

În pragul unui centenar: Ion Creangă, viul!

 ARTICOL    DE  COLECȚIE   APĂRUT   ÎN ANUL  1937

 

Perfect răstignit pe această geografie stă «boțul cu ochi» crescut mare, autorul adică însuşi Ivan Turbincă, pseudonimul rusesc al lui Creangă, al neamului, al rasei întregi. Ivan Turbincă a fost o viaţă întreagă ostaş. Aşa cum au fost şi plăeşii din Ştefan cel Mare, ostaşi de bună voe. «Şi mai marii lui văzându-l că şi-a făcut datoria de ostaşi-au slobozit din oaste cu arme cu tot, să se ducă unde o vrea, dându-i- şi două carboave de cheltuială. Terminându-şi îndatoririle de oaste (Domnii după războaie făceau mănăstir) Ivan Turbincă se întâlneşte cu Dumnezeu. Omenia lui trece un examen nespus de greu, dăruind singurele lui carboave (după ce-şi scapă căciula pe baltă zice: <<să fie de sufletul tatei>>), cerşetorilor, Dumnezeu şi Sfântul Petru. Mucalit din firea lui ca şi Creangă, ca şi Moş Nichifor Coţcarul şi ca toţi moşii moşilor de răzeşii, Ivan Turbincă nu cere ca răsplată decât binecuvântarea unei desage, în care să poată băga pe cineva. Acolo va pătimi ani de zile moartea, făcută ostatecă puterii lui Ivan. Aşa cum Ion, a băgat pupăza care-l supăra sub obroc, Ivan a vârât toţi dracii dintr-o casă blestemată în turbincă şi i-a bătut măr. Oriunde e vorba de draci, aceştia au de suferit, în opera lui Creangă, din partea oamenilor. Chiar neisprăvitul de Dănilă  Prepeleac, făcându-se pustnic capătă virtuţile minţii şi joacă nişte formidabile renghiuri împieliţaţilor. Dracul nu are adăpost prielnic în sânul acestui neam binecuvântat. Ivan Turbincă e un amestec de virtuţi alese şi de slăbiciuni omeneşti, este un păcătos iubitor de «guleaiuri» dar plin de dragoste pentru Dumnezeu, iubit de El pentru puritatea şi sinceritatea lui, este icoana omeniei neamului nostru ortodox: «Ei Ioane, Ioane (îi spune lui moartea) ! Numai răbdarea  şi bunătatea lui Dumnezeu, cea fără  de margini poate să precovârşească fără de legile şi îndărătnicia ta (vai cât suferise moartea de la el). De mult erai tu mătrăşit din lumea asta şi ajuns de batjocura dracilor, dacă nu-ţi intra Dumnezeu în voe, mai mult decât însuşi fiului Său». Este aici mai mult decât o glumă bună. Moartea care-l secerase, pentru a fi învinsă la urmă, pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, nu a putut să-i facă nimic lui Ivan Turbincă. Şi atunci ea, hârca, şi-a dat seama că e voia lui Dumnezeu. Rasa asta nu poate pieri. Slăbiciunea  lui Dumnezeu pentru creatura Lui e fără de margini. De aceea moartea a rămas pururi neputincioasă în faţa neamului. Pentru că Ivan trăeşte într’una şi se veseleşte: «guleai  peste guleai Ioane, căci altfel înnebuneşti de urât». «Şi aşa a trăit Ivancel fără de moarte veacuri nenumărate. Şi poate că şi acuma  o mai fi trăind dacă n’a fi murit».

Nu, rasa ta e nemuritoare Creangă, n’ai murit şi n’ai să mori! Chipul tău blond şi liniştit se ridică deasupra blagosovitelor plaiuri şi coline ale Moldovei de Sus şi din pragul veşniciei acestui neam, ochii tăi mici, sclipitori de bucuria unei vedenii ce trece dincolo de sufletul nostru, învăluie satul care «nu e lipsit de vederea acestei lumi». Eminescu reprezintă pentru noi cristalizarea versului românesc, momentul de topire a virtualităţilor cari aşteptau de cine ştie când, într’o poveste  trăită, perfectă, printr’un mesager al acestui viers, care este iarăşi geniul!

CREANGĂ  ESTE COMPLECTAREA  LUI  EMINESCU pe planul a ceea ce am numit mai sus omenia. Numai aşa se explică marea dragoste a poetului pentru Creangă. Diferenţele lor de cultură nu-i împiedecau să se înţeleagă, pentru că amândoi erau creatori. Dacă Eminescu aparţinea prin participare la un curent european de cultură şi de poezie, Creangă era un geniu local, un creator de cultură locală, fără legături cu restul lumii decât această omenie pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi prin care Ivan Turbincă a reuşit să rămână nemuritor. Eminescu prin legăturile lui cu romantismul german ridică literatura română la universalitate, în timp  ce  Creangă prin opera lui defineşte ethosul românesc, ridică latentele lui tradiţionale la gradul de cultură, izolându-se astfel, personalizându-ne în acest răsărit printr-o cultură proprie. Elementul de critică alăturat al acestei fundări de cultură a fost Caragiale, adică un venit din afară dacă putem spune astfel. Eminescu şi Creangă au fost apariţii spontane, împinse de o necesitate a devenirii neamului, în timp ce Carageale, adevăratul ”Spiritus” al secolului XIX românesc, a fost elementul de luciditate, de critică, ochiul limpede al veacului. De aceea critica lui este poate mai exterioară, mai puţin în sensul neamului decât a reacţionarului Eminescu de la Timpul. Carageale a fost un prieten al civilizaţiei şi al umanitarismului (cârdăşia cu Dobrogeanu-Gherea sau Roneti-Roman). Carageale era adevăratul spirit universal al secolului (cum a fost şi ardelean  Titu Maiorescu) omul de deasupra, omul categoriilor eterne, cristalizate într’o adevărată conştiinţă universală.

Acum cu ocazia unui centenar de capitală importantă pentru cultura noastră să stăm puţin să ne reculegem şi să recunoaştem ceea ce ne e teamă a recunoaşte. Am bâjbâit treizeci de ani, după întunecatul răstimp de la moartea lui Eminescu până la revoluţie, dând în bobote de la semănătorism până la suprarealism ca orbeţii. Şi vorba căpitanului meu de oaste : «Şi-au făcut elevii datoria? Nu şi-au făcut-o». Dar nici nu puteau să şi-o facă pentru că nu au avut timp. Ei era cei cari trebuiau să desăvârşească legătura deplină cu restul lumii, în secolul XX. Cei dinaintea noastră au fost şi cei de acum în parte suntem o neisprăvită pleiadă de trecere. Abia acum, în ultima clipă, dacă începem şi trebue să ne vrednicim, a ne numi pionieri. Şi abia spre sfârşitul veacului acesta dacă va veni generaţia complimentară generaţiei Creangă – Eminescu! Iar noi vom fi atunci poate pulbere şi uitare la picioarele celui adevărat al doilea veac de cultură ce se va aşeza.          Articol  semnat de Horia Stamatu, în revista  ”Buna Vestire”, martie 1937. 

 În foto, în stânga sus, Ion Creanga la Slănic Moldova, in anul 1885. O poza inedita descoperita in arhiva revistei Flacăra – Literară, Artistică, Socială, 20.12.1915, nr. 9-10

 

Distribuie articolul!