FOTOGRAFIE   INEDITĂ    A   PROFESORULUI    ARISTOTEL   PILIPĂUȚEANU

”Eu, cel de azi, sunt suma  tuturor pașilor pe care i-am făcut și pe care mi-i asum. Sunt fericit  că am îndeplinit  promisiunile copilului care am fost!” Aceste rânduri  au fost scrise  nu demult de profesorul Aristotel Pilipăuțeanu, care s-a săvârșit din viață spre mijlocul lunii iulie, lăsând în urma sa amintiri  prețioase, ce nu pot  nicicând suplini  prezența sa din viața noastră, din  viața culturală a municipiului Onești dar și din ”câmpul literelor” publicațiilor  și revistelor  de  cultură. Și menționăm în acest sens faptul că în ultimii ani articole ale domniei sale au fost publicate  în paginile revistelor, ziarelor și site-urilor culturale  din  Bacău, Iași, Suceava, Botoșani,  Buzău, Tecuci, Alba Iulia, Sibiu, Bârlad, Onești (unde  a  semnat cele mai profunde și pătrunzătoare note și referințe la ”Amprenta de Onești”) și din alte localități.

Profesoara Florica Veleșcu a  rostit un cuvânt emoționant  în clipele cele mai indurate:”Soarele vieții a apus  prea devreme pentru profesorul Aristotel Pilipăuțeanu, un om drag nouă. În aceste  momente sensibile și dificile, suntem împreună  pentru a ne exprima  dragostea și respectul pentru o prezență  remarcabilă și inspiratoare în rândul elevilor și ai colegilor săi, dedicându-și viața educării și formării tinerilor. Indiferent unde a predat, la Colegiul Tehnic  <<Petru Poni>>  sau la Liceul Teologic <<Fericitul Ieremia>>, profesorul înalt, bine făcut, manierat, elegant, delicat și cu mult simț, transforma, cu mult talent meseria de dascăl într-o <<aventură a sufletului>>, folosindu-și înțelepciunea, harul și efortul pentru  creșterea  <<mugurilor>>  viitorului. A fost un tată  și un soț care a oferit  întregii familii multă iubire, bunătate, sensibilitate, înțelegere și empatie deosebită. Pentru colegii  și elevii săi (din care au făcut parte  și cei doi copii ai mei), profesorul Pilipătțeanu a  reprezentat epoca  în care învățământul se făcea <<cu burta pe carte>>, când  profesorul  strălucit era pe un piedestal la care ajungeau  doar cei străluciți ca el. Trăsăturile esențiale  ale omului Pilipăuțeanu, iubirea, bunătatea, sensibilitatea,  înțelegerea și empatia l-au ajutat să rezoneze, profund și necondiționat, cu cei racordați la  valorile autentice, la estetica lumii și la  revelația adevărului. Inteligența și profunzimea gândirii, vocabular bogat, dicția impecabilă, completate cu sensibilitatea, iubirea de frumos, simțul estetic, cu empatia și entuziasmul, i-au permis încurajarea binelui. Pentru mine, profesorul și  colegul Pilipăuțeanu, a fost mentorul în <<încercarea>>  de  scriitoare și un  devotat  prieten pentru toată viața… <<Scânteia>> care s-a aprins în inima mea a fost susținută și dezvoltată de   domnul profesor  <<Pili>>  prin dăruire, atenție și mândria  în colaborarea cu cei din jur, dragostea cu care trudea oferind timp, devotament, entuziasm, mărinimie și generozitate în împărtășirea înțelepciunii”.

Vorbind despre profesorul Aristotel Pilipăuțeanu, cu care a fost colegă de cancelarie vreme de mai mult de trei decenii, în cuvântul său profesoara Florica Veleșcu a mai  menționat:”M-a fascinat, de fiecare dată mintea sa precisă ca un ceasornic, observarea metodică și organizată a fiecărui detaliu, logica sclipitoare cu care ajungea la concluzii cinstite , corecte, de bun simț și practice. Era o persoană  onestă în tot ceea ce făcea, oferind înțelegere, ajutor practic plin de franchețe și generozitate, de umor uneori cald și inofensiv, alteori  rece, folosit ca modalitate de a camufla emoția  pe care dorea să o ascundă… Veneram exigența, seriozitatea lui de o mare puritate, de după ochelarii care ascundeau calm și  toleranță…Cum aprecierea venea de la  cineva extrem de exigent, de serios, chiar sever, nu voi uita cuvintele pe care mi le-a  spus la ultima noastră întâlnire  pentru comentarii și păreri asupra unei cărți:<<sunt mândru de tine pentru progresele pe care le-ai făcut în domeniul scrisului…>>  Consider că am reușit să verificăm  afirmația lui Nichita Stănescu:<<A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger!>> Prieteniile  adevărate se formează între cei  care apreciază același tip de activitate.! Drum bun în eternitate, Domnule Profesor Aristotel Pilipăuțeanu! Veți trăi veșnic prin momentul de istorie pe care l-ați scris în Cartea de Onoare a Colegiului Tehnic  <<Petru Poni>> și a Oneștiului! Dumnezeu să vă lumineze drumul în Marea Trecere!”

Prozatorul și poetul Ioan Bărbunțoiu a scris în memoria profesorului Aristotel Pilipăuțeanu  versuri de o cutremurătoare tristețe, ce au fost  citite în  dureroasele momente ale ultimului drum:

 

 

A mai murit un profesor

Și văd acum că-i dus de mână,

Cu sufletul pășind ușor,

Spre raiul sfânt, condus de-o zână.

 

 

 

 

În urmă a lăsat în noapte

Tot ce-a zidit cu munca sfântă.

Un puzzle construit din fapte

Înălțătoare, ce încântă.

 

 

 

 

Copii cu sutele, chiar mii,

Ce-au învățat cu tine scrisul,

Îți mulțumesc fără să știi,

Că le-ai dat viață, nu abisul.

 

 

 

 

Un donator de suflete ai fost,

Fără să ceri în schimb arginți,

Ai făcut multora un rost,

Ai fericit copii, părinți.

 

 

 

O viață ai lucrat la fixe ore,

În scoala noastră, sfântă cale,

Ai cercetat prin sferele sonore

Cum să îndrumi elevi pe drumuri lexicale.

 

 

Te bucurai, când fără cost,

La munca ta apostolească,

Râzând că și-au găsit un rost,

Veneau copii să-ți mulțumească.

 

 

 

 

Erai soției tale-amic,

Ființă din aceeași tagmă,

Vă sfătuiați cum pic cu pic

Să dați copiilor sintagmă.

 

 

 

În clinchet cald strângeați podoabe

Și suflete cu puritate,

Le transformați în făpturi dalbe

Utile în societate.

 

 

 

 

Să nu fii trist, că la Iisus

Vei educa copii ca pân-acum,

Iar noi, când vom privi în sus,

O să vedem ce fapte faci postum.       Versuri de  Ioan Bărbunțoiu

 

Din  îndepătata Italie ne-au sosit la AMPRENTA  DE ONEȘTI versuri scrise ”la flacăra” acestei  mari dureri de  doamna Dora Teodora Diaconescu. Ea nu se poate împăca  cu ideea  că profesorul Aristotel Pilipăuțeanu, cel care o încuraja pentru fiecare rând  așternut pe hârtie, s-a stins din viață! Și a scris…

 

 

 

 

Își risipește Dumnezeu,

anafora pe noi,

tămâia arde în lipsă de iertări,

doar apa sfântă…

ne taie seceta din zori,

îngerii udă mormintele cu flori

să ne poată inventa,

un mir închis, într-o bulă de oxigen!

 

 

 

 

și risipește Dumnezeu…

lumina ce se scurge printre ceruri,

mâna lui o lasă ca toiagul

îndreptărilor,

în casa sfântă a rugăciunilor…

 

 

 

 

ruga-mi …

nu-mi ajunge  la călcâiul lui,

departe de suflet…

îmi duc iertățile vântului:

să-mi răcorească în negura vieții,

dezamăgirile ochiului!

 

 

 

 

și tac în tăcerea durerii

să pot lăsa îngerii să-mi râdă, florilor

punând fluturii să-și împartă, parfumul cerului,

de pe aripile lor  obosite…

sărutând pe ascuns, crucea  aerului!

DIN   BUNĂTATEA   LUI   DUMNEZEU!