Dacă  ar fi să punem sub lupa atenției  devastatoarele atentate la ființarea poporului  nostru, prin negura timpului, cel mai grav, considerăm  noi, ar fi acela îndreptat  împotriva spiritualității. O simplă trecere în revistă  a celor două fețe ale lui Ianus cel imprevizibil, ne dezvăluie mai mult un rictus hidos al fărădelegii  împlinite, care a lucrat lugubru și fără de istov,  împotriva seminției  băștinașe,  încă de la începuturile existenței  sale:  genocid, pribegii, jafuri, masacre, rapturi, asasinate, distrugeri  de așezăminte culturale și de lăcașuri de cult, falsificarea adevărului  istoric. Și lista e mult mai lungă…Șirul crimelor cu nume sau pierdute în alb-negrul anonimatului nu-l vom ști niciodată.  Altfel spus, ștergerea amprentei  existențiale a neamului  românesc. Cam aceasta ar fi “percuția” sub care demarează  încercarea  timidă de a proiecta, succint, din punctul nostru de vedere, imaginea-simbol a unui martir intrat în rândul sfinților și în conștiința durabilă a românilor. Numele lui Constantin Brâncoveanu  apare întâia oară în actele oficiale ale vremii, pe la anul 1674, când își pune pecetea  ca “vtori postelnic” … În anul 1672 iscălește, potrivit misiei dregătorești, “vtori  logofăt”, iar, după venirea la tron a unchiului său Șerban Cantacuzino, parcurge pieptiș treptele ierarhiei  și în 1672 îl găsim “mare agă”… Tot în același an girează Tronul Tării în compania altor trei boieri de ispravă, potrivit demnității  sale de “mare postelnic”, ca, mai apoi, în anul 1682, înainte de asediul  Vienei, să dețină calitatea de “ispravnic de scaun” – un pas mai mic, dar inerent, până la urcarea pe tron…   Din mărturiile celor din preajma lui s-ar credea că Brâncoveanu  nu și-a dorit prea mult să guste din funcțiile publice cu care soarta l-a împodobit  spre binele Țării, că nu s-a simțit nicicând fermecat de trebile administrative, el fiind o fire mai mult  retrasă, preumblându-se  într-o lume mai mult de el scornită, visând la o viață fără de prihană, pe care și-o putea îngădui  în virtutea  unei bogății lumești fără  de seamăn pe care Domnul  i-o hărăzise cu multă dărnicie. Nu degeaba era supranumit Altân Bei! Adică, Prințul Aurului!  Și-a câștigat stima și  încrederea  fruntașilor Obștii  și asta explică  și opțiunea  lui Șerban Cantacuzino care, cu puțin timp înainte de a-și da obștescul  sfârșit, considera  că nimerit să preia  tronul nu ar fi altul decât Constantin Brâncoveanu. Memorabile sunt, de altfel,  cuvintele viitorului domn-martir,  cu prilejul  înscăunării: “Dumneavoastră  bine știți că eu am fost la casa mea ca un domn… și domnia aceasta eu nu o pohtesc  ca să-mi  înmulțesc grijile… ci dumneavoastră  m-ați  pohtit și fără voia mea m-ați pus  domn în vremi de acestea  tulburate, înconjurate de oști și de vrășmași… dacă  pohtiți  toți, mi-e voia și mie…”  Tocmai din aceste potrivite voroave rostite cu fața spre profunzimi de conștiință, parcă, se revarsă clarviziunea de cristal și luciditatea dureroasă cu care privea domnitorul  zbuciumul lumii în care intra, nolens-volens, vâltoarea tabloului intern și extern total  neprielnic  domniei  sale sfârșite, mai apoi, atât de trist, la masa de joc a Trădării …  Și-a venit vântoasa  Destinului:  Detronat  mișelește  și cetluit sub strașnică poruncă, într-o căruță cu coviltir în care i-a fost înghesuită toată familia, Constantin  Brâncoveanu  ajunge la Constantinopol, în surghiun, după  trei săptămâni de mersură năsilnică. Este despărțit de cei dragi (ce durere!) și  închis singur la Edicule, în timp ce familia solidară la cazne îi este întemnițată  la Ceauș – Emini și Bașbaciculi – toate închisori cumplite din capitala otomană. Din mai, când au ajuns, și până în iulie, sunt torturați cu barbarie. Și când sfârșitul părea că se apropie cu pași repezi, culmea sadismului, un trepăduș de la Curte acoperă  umerii domnitorului  fără de tron cu “caftanul iertării”, spre batjocură și umilire. În dimineața  zilei de 15 august (oare întâmplător?) 1714, în chiar ziua când domnitorul împlinea 60 de ani, a avut loc execuția  prin decapitare.  A căzut sub satârul  gâdelui  împreună cu cei patru fii  ai săi și cu credinciosul său vistiernic Ianache Văcărescu. Asasinatul s-a petrecut în prezența sultanului  Ahmed al III-lea, a vizirului Gin-Ali-Pașa, a curții imperiale, a trimișilor ambasadori  convocați ad-hoc, în piața Iali-Kioșc (Chioșcul Mării), aproape de Serai. Primul a căzut sub tăiș Matei, un copilandru de 17 ani care, înnebunit de gândul morții, cearcă să se treacă  la mahomedanism. Poate-poate…! Cu ultimele puteri intervine Tatăl, se opune și… capul Scumpului  său fecior se rostogolește în rânjete imperiale. Sub privirea golită de spaime a tatălui sunt jertfiți cu bestialitate și ceilalți trei fii: Radu, Ștefan  și  Constantin.  Restul parcă  nu mai contează!  Bravul creștin  intrat, deja, în cartea de istorie a neamului,  își domina  Destinul:  drept ca un hronic al vechimii vlașine,  neclintit ca mireasma  unei cancelarii domnești , înțelepțit, și mai mult, în Hristica iubire ce-l mântuia.  Pe el creștea cămașa  Morții! Era chiar o statuie a Durerii  trecute dincolo de Timpul său!  Trupurile lor batjocorite au fost plimbate, mai apoi,  pe străzi și prin medean-uri, spre luare  aminte și pohvală, iar capetele lor au fost  țintuite la intrarea  în Serai. De nedescris  nelegiuire! Căutate îndelung  și  adunate cu grijă din valurile  Mării  Marmara,  unde au fost  lepădate, rămășițele  celor  dați morții  mucenicești  au fost  astrucate în incinta unui  tihnit așezământ  monahal  din insula Chalke, iar mai târziu, după ani și ani, resturile pământești  ale fostului  domnitor au fost aduse  în țară  și  înmormântate  creștinește  în biserica  fostei  mânăstiri  Sfântu Gheorghe, din București…

În plenul  ședinței  din 20 iunie 1992, Sfântul  Sinod al BOR a statornicit cu strășnicie că “…de-acum înainte și până la capătul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii săi Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul  Ianache să fie cinstiți cu sfinții în ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i  cu slujbe și cântări de laudă  în ziua de 16 august, fiind  înscriși în sinaxar, cărțile de cult, precum și în calendarul  Bisericii noastre.”…

Cumplitele  cazne la care au fost  supuși  martirii din stirpea  Brâncoveanu au avut un larg răsunet  internațional, sfârșitul  lor martiric fiind consemnat  în mai toate publicațiile care apăreau  pe atunci  în lumea civilizată. Cutremurătoare, în acest sens, au fost  și  însemnările de specific din  rapoartele diplomatice expediate pe cai de olac din capitala osmanlâie. Românii și-au frânt inima în lacrimi la mai noua nenorocire cazută din hăuri păgâne:  i-au jeluit și i-au pomenit, după  datini,  i-au proslăvit în cântări poporale.  În jurul anului 1730, în Moldova, printre purtătorii de călimări și de condeie fără de somn,  s-a răspândit cu of și-alean  cărturăresc un cântec (devenit, mai apoi, popular) intitulat “Istoria Măririi Sale Constantin Vodă  Brâncoveanu din București.” Nici Vasile Alecsandri  nu cunoaște odihna folcloristicii de pionierat  și culege o baladă fără de asemănare, care surprinde martiriul lui “Brâncoveanu Constantin – Boier vechi și domn creștin.” După mutarea  la Domnul a celor șase dreptcredincioși,  Mitropolitul Calinic al Heracleiei compune și propune la 1726 un “Canon al Domnului Valahiei Constantin Brâncoveanu”, din care n-au mai rezistat decât  vreo patru tropare. Multe dintre Sfintele mănăstiri din pretutindenea pământului  românesc  au înălțat slujbe de pomenire și au glorificat în străluciri de pricesne  Înălțarea  la Ceruri  a bravilor martiri brâncoveni:  “Pe  florile  României, cei de taină, pe cei întocmai ca mucenicii  cei vechi,  … toți noi trebuie să-i lăudăm și cu cântări nevinovăția lor să o fericim, că se roagă Domnului să se mântuiască sufletele noastre.”…

Luați  aminte și  la frumusețea  de  strană  antimică  a unui  icos coborât, parcă, din glasurile fără de prihană  ale  Cetelor  Cerești:  “Bucură-te, domnitorule și mucenice al lui Hristos, cel ce ai domnit  peste patimi, Constantine Brâncovene! Bucură-te, viteazule  între mucenici, Ianache, vrednicule de laudă!  Bucură-te, cel ce cu inima bărbătească  ai rușinat pe muftiul  cel urât, Constantine Brâncovene! Bucură-te, cel ce ai îndrăznuit a ocărî  cu cuvinte mărețe pe sultanul  cel păgân,  Ștefane, alesul  între mucenici! Bucură-te, râvnitorule  cel adevărat al  lui Hristos, Radule, prea înțelepte! Bucură-te, mai micule  între frați, dar mai mare între mucenici, Matei cel minunat! …. Bucurați-vă, toți, împreună  și pentru noi faceți rugăciuni, ca să ne ierte păcatele noastre, să ne sfârșim  în pocăință, ca  mărturisindu-ne, să putem  cânta și noi  împreună  cu voi  lui  Dumnezeu: Aliluia!”

Așa  s-a petrecut  din lumea  aceasta  pârdalnică marele erou  care a fost Constantin Brâncoveanu!  În domnia sa curmată păgânește după 25 de ani lumești,  s-au înălțat mândrețe de biserici și de mănăstiri, s-au deschis școli pentru tot natul, au văzut lumina tiparului  o mulțime de cărți daurite în straiele înțelepției  și  vestitoare de Piscuri, slujitorii spiritului, făptuitorii de arte au fost sprijiniți și încurajați, așezămintele creștine  de pretutindeni  au fost miluite din belșug,  s-a deșteptat  și  s-a întărit spiritul național românesc,  s-a  înstăpânit nădejdea  în sorții de izbândă  ai  Independenței…  “ce va să vie”, spre gloria și  măreția Țării Românilor!      Articol realizat de scriitorul  Dan Sandu