LECȚIA  DE  ISTORIE

După două săptămâni de grele confruntări cu inamicul pe frontul italian, militarii Regimentului de artilerie „Maria Tereza” aşteptau, adunaţi în careu, începerea ceremoniei. La un moment dat, un sunet lung de goarnă vesti sosirea comandantului. Din maşina oprită la câteva zeci de metri a coborât un general mărunt şi slab, urmat de câţiva ofiţeri a căror ţinută luxoasă contrasta cu simplitatea acestuia. După salutul cazon, generalul s-a oprit în mijlocul careului şi a început să vorbească: „Prin vitejia voastră fără pereche, inamicul este învins, poziţia lui cucerită şi zdrobit cu totul se retrage în debandadă. Până acum avem 200 000 de prizonieri. Majestatea sa Împăratul, recunoscător pentru faptele voastre, vă mulţumeşte şi mă însărcinează să decorez … pe cei cari s-au distins mai mult în aceste lupte”. Punându-şi ochelarii începu să dea citire, cu un timbru solemn, listei cu decoraţii. —…„Sublocotenent Emil Rebreanu este decorat cu medalia de aur, pentru vitejia neîntrecută şi devotamentul cu care a luptat în toate ocaziile”. Imediat, păşi spre comandant cu paşi siguri un ofiţer frumos şi bine făcut. Privirile uimite ale tuturor se îndreptară spre tânărul sublocotenent. Nu pentru că el nu ar fi meritat cea mai înaltă decoraţie austriacă, pe care şi-ar fi dorit-o, în fapt, fiecare dintre cei prezenţi ci, pentru că era un supus român, transilvănean, şi nici pe de parte nu era de viţă nobilă. Comandantul prinse decoraţia în pieptul ofiţerului, în sunetul marşului şi în uralele soldaţilor, apoi, după ce mai decoră câţiva soldaţi, îşi luă rămas bun de la regimentul care îl petrecu din ochi, cu săbiile pentru onor, până ce automobilul se puse în mişcare.

După eveniment, Emil Rebreanu se retrase în bordeiul său de pământ, lungindu-se pe un pat de crengi şi verdeaţă. Decoraţia de aur, râvnită de atâţia camarazi ar fi trebuit săi bucure sufletul. Dar nu era aşa. Acum, mai mult ca altă dată, mintea îi era frământată de marea durere ce-l încercase încă de la începutul campaniei. Din ziua în care îmbrăcase uniforma de ofiţer austriac nu mai avea linişte. Tot îl chinuia gândul de a trece munţii, să ajungă în capitala vechiului regat, la Bucureşti, unde-şi avea fratele gazetar şi atâţia alţi fraţi români care primeau cu drag pe ardelenii pribegi, fugiţi de spânzurătorile ungureşti. Dar, n-a putut să-şi părăsească mama bătrână şi surorile. El le era singurul sprijin. Iar dacă el ar fi dezertat, de bună seamă că ele ar fi fost închise şi maltratate. Când află vestea că România a intrat în război contra Austro-Ungariei neliniştea îl copleşi. Se tot întreba: „Ce mă leagă pe mine de această armată?… Cum este cu putinţă să trag în fraţii mei români, dacă voi fi trimis pe frontul românesc?”

Gândul de a fugi la armata română de peste munţi îl stăpânea tot mai mult. Doar îngrijorarea că mama şi surorile  vor suferi îl mai oprea. Frământat de aceste gânduri grele sări din pat şi începu să se plimbe preocupat prin faţa colibei. Inima i se strânse la acest gând şi durerea înăbuşită pentru moment, de mizeria şi efortul războiului, îi cuprinse fiinţa. Un agent de legătură îi aduse un ordin scris de la regiment. Se poruncise îmbarcarea pentru acea noapte şi deplasarea regimentului spre o destinaţie necunoscută… Chiar în noaptea aceea trenul porni, transportându-i până în apropierea Carpaţilor. Regimentul debarcă şi porni spre frontul de la Ghimeş. Bateria lui Emil Rebreanu fu aşezată lângă un castel ruinat, ridicat pe vremuri de Maria Tereza. De aici, ofiţerul privea peste pârâiaşul Ghimeş, care forma hotarul între România şi Ardeal. Dar, într-o noapte se hotărî… Făcu suluri toate planurile şi hârtiile unde se găseau locurile bateriilor şi plecă tiptil spre pârâiaş. Vroia să treacă în rândurile fraţilor săi şi să lupte alături de ei pentru unirea tuturor românilor. Când să ajungă la reţelele de sârmă, o patrulă îl surprinse. A fost arestat  şi trimis spre judecată. Zadarnic comandantul său de regiment îl povăţuise să declare că s-a rătăcit! El şi-a susţinut nobila intenţie, cerând să fie mai bine împuşcat decât să mai lupte contra fraţilor săi. Judecătorii îl condamnară la spânzurătoare.

În seara zilei de 14 Mai 1917, tânărul sublocotenent  a fost  condus lângă pârâu, pe pământul stăpânit de unguri spre a-i fi aplicată sentinţa. „Împuşcaţi-mă şi îngropaţi-mă pe pâmântul vechiului regat!” – îşi exprimă el dorinţa. Dar străinii refuzară, şi Emil Rebreanu fu spânzurat de călău. După patru ani de la execuţie, în ziua de 2 octombrie 1921, în sunetul muzicilor militare, în prezenţa a zeci de români – în sfârşit liberi de jugul austro-ungar, au fost adunate osemintele eroului şi au fost îngropate în pământ românesc, aşa cum îşi dorise în ceasul tragic al morţii sale. Astăzi, la căpătâiul lui străjuieşte un monument pe care stă înscrisă fapta neasemuită a curajosului ofiţer, exemplu de sacrificiu pentru un ideal sfânt.  Articol  de  Valeria Bălescu, România  Eroică