Înfățișarea sa de poet romantic, fruntea înaltă, pletele lungi, privirea visătoare, îndreptată spre un dincolo inaccesibil oamenilor obișnuiți fac parte dintr-un tipar fizionomic consacrat de multă vreme de istoria literaturii. La acestea se adaugă – ca trăsături particulare – un zâmbet timid și o fragilitate a întregii ființe, datorită cărora ne gândim la poet nu numai cu admirație, ci și cu dorința de a-l ocroti.
Limba română este folosită în poezia lui Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în timp de secetă. Poetul se joacă uneori, dar nu cu cuvintele. Această seriozitate de artist a făcut o puternică impresie în România în anii 80, când au apărut, în sfârșit, și la București selecții din poezia lui. Publicul era sătul de poezia butaforie, fabricată în cantități industriale în scopuri propagandistice, dar și de jocul de-a poezia practicat de o mulțime de studenți și foști studenți de la Litere care credeau că astfel sfidează regimul. Sentimentalismul răscolitor din cărțile poetului de dincolo de Prut, modul firesc în care poezia sa făcea atingere cu folclorul și, mai ales, gravitatea cu care era folosită limba română creau impresia redescoperirii adevăratei poezii. Emoția trăită de cititori era intensificată de gândul ca mesajul în limba română venea dintr-un fragment din România pierdut în împrejurările celui de-al doilea război mondial și supus decenii la rând unei rusificări forțate.
După 1989 lucrurile s-au schimbat. La reluarea legăturilor dintre cele două culturi românești despărțite de Prut – ca de un zid al Berlinului – timp de aproape o jumătate de secol, s-a produs un malentendu grotesc. Scriitorii din Basarabia și autorii de literatură patriotardă din România și-au întins unii altora mâinile, primii din naivitate, ceilalți pentru a profita de o legitimare nesperată, în condițiile în care în România erau disprețuiți. Drept urmare, Grigore Vieru și ceilalți scriitori din Basarabia înrudiți spiritual cu el, au pierdut o mare parte din capitalul de stimă și simpatie de care se bucurau în România.
Grigore Vieru nu omagiază direct și declamativ ”patria”. El evocă satul natal, casa ”de pe margine de Prut”, bucuriile simple ale vieții la țară, pe care sărăcia nu face decât s-o înnobileze, ca o formă de asceză. Până și necazurile de altădată îi sunt dragi. În mod special îi place să-și aducă aminte scene din copilărie cu mama lui, pentru care are un cult. Nu există grandilcvență și nici demagogie în aceste evocări. Tot ceea ce povestește poetul ni se impune ca sincer și adevărat. Ideea de patrie se constituie difuz din amintiri și trăiri nefalsificate, neutilizate în scop propagandistic.
Textele poetului nu sunt nici proză, nici poezie, ci proză care se transformă în poezie, sub ochii noștri: ”Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine nu./ Să-ți trag radio și lumină/ Ți-am făgăduit cândva/ Și că fi-vom împreună/ Pieptul meu cât va sufla./ Dar prin alte case, iată,/ Eu lumina o presor,/ Alte case mă ascultă/ Când vorbesc la difuzor./ Ți-am luat-o și pe mama/ Și-ați rămas acuma, ia,/ Vai, nici tu în rând cu lumea/ Și nici orășeancă ea./ Las’ că vin eu cu bătrâna/ și nepotul o să-l iau,/ Care pe neprins de veste/ Speria-va-ți bezna: << Hau!>>/ Și vei râde cu băiatul/ Ca doi prunci prea mititei/ Și vei plânge cu bătrâna/ De dor, ca două femei.” (Casa mea).
Secretul transformării prozei în poezie rămâne un secret – al lui Grigore Vieru. Ceea ce putem spune cu siguranță este că nu avem de-a face cu o artă naivă, cu o ”expresivitate involuntară”, ci cu tehnici ale simplității de un mare rafinament, constând în activarea duioșiei prin umor, în cultivarea – atent dozată a melodramei, în personificări discrete (morale, nu fizice), care nu cad în ridicol, ca la alți autori de azi.
Foarte frecvente sunt poemele cu final neașteptat. Ideea surprinzătoarea cu care se încheie asemenea poemeare rezonanță î n conștiința cititorului și nu se poate fi uitată ușor: ”În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ,/ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt./ În limba ta/ Ţi-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns./ Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci atunce/ Tot în limba ta.” (În limba ta).
O remarcabilă popularitate au versurile închinate mamei. Nu este vorba despre o exploatare comercială a unui sentiment universal, ci de poeme cu adevărat frumoase, poate cele mai frumoase care s-au scris vreodată în limba română pe această temă: ” Când m-am născut, pe frunte eu/ Aveam coroană-mpărătească:/ A mamei mână părintească, / A mamei mână părintească.” (Mâinile mamei) ; ” Uşoară maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ!/ În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti-/ Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti.” (Făptura mamei).
Dincolo de teme – sacre sau profane – ceea ce conferă o frumusețe tragică poeziei lui Grigore Vieru este conștiința valorii imense a limbii. Nu contează faptul că această preșuire exacerbată se datorează unor circumstanțe istorice; important este că ea are un efect estetic, făcând cuvintele extrem de prețioase și redându-le autoritatea originară. Când citim sau ascultăm o poezie de Grigore Vieru ni se transmite sentimentul că trebuie să acordăm o importanță maximă fiecărui cuvânt, pentru că a fost obținut cu greu.
Poezia lui Grigore Vieru, la fel ca piesele muzicale scrise pe versurile lui, rămân nu doar în patrimoniul literaturii sau al muzicii din Republica Moldova, ci și în memoria tuturor românilor, pentru că Vieru a fost poetul român de dincolo de Prut pentru care trecerea peste Podul de flori a fost cea mai mare bucurie. Articol realizat de prof. înv. primar Diaconescu Ioana Diana și prof. Tița Irina, Școala Gimnazială ”Nicolae Iorga” Slatina, jud. Olt, România
AZI, 14 FEBRUARIE, S-AU ÎMPLINIT 90 DE ANI DE LA NAȘTEREA POETULUI GRIGORE VIERU, AL CĂRUI NUME ESTE PURTAT DE MAI MULTE ȘCOLI DIN REPUBLICA MOLDOVA, DE UN BULEVARD ÎN CHIȘINĂU ȘI DE O STRADĂ DIN IAȘI. OPERA SA A FOST TRADUSĂ ÎN LIMBILE ENGLEZĂ, RUSĂ, GERMANĂ, ITALIANĂ, BULGARĂ ȘI ALTELE.