Imagine – diapozitiv din  colecția dr. Dorin Speranția  (de pe site-ul Onestipedia.ro)

RESTITUIRI

NOTE DESPRE MUZICA ROMÂNEASCĂ

  Muzică naţională

Din străvechiul trai al păstorilor noştri, prin poeni prea aproape de cer şi departe de lume, nu putea să se nască altă artă decât aceea pe care o avem. « Dorul » e poate unul din sentimentele cele mai specific româneşti… natura e frumoasă, generoasă, dar aspră. S’a născut o muzică ce nu poate să semene — prin duhul său de poésie a singurătăţii — cu nici o alta. După zile de aspră muncă pe pământul învârtoşat de un soare fierbinte s’au plămădit jocurile poporului nostru şi muzica lor. Arta noastră seamănă, seamănă chiar mult cu ceea ce se poate auzi la alte neamuri: nu tăgădueşte nimeni că muzica noastră se înrudeşte cu cea slavă, cu cea bască ori cu cea arabă. Poate chiar că îndepărtatele ei origini sunt în ele sau cu ele împreună. Dar nu e aceeaşi… « Dumka » nu poate fi confundată cu « Doina » decât de cine le judecă după câteva trăsături. Sufletul lor nu e acelaşi. Aspectul şi forma pot să fie apropiate, dar « inexplicabilul » care nu reiese îndată din construcţie –  atmosfera şi sentimentul conţinute  rămân proprii.

După cum aproape nimic nu apare deodată, ci evoluează din alte forme mai vechi, după cum nimic nu se poate creea din nimic, ci are nevoie de un material oarecare din care să-şi plămădească fiinţa, muzica noastră a împrumutat unele forme delà alţii pentru a le da alt conţinut, propriu nevoilor sufleteşti ale poporului românesc. Fără a intra într’o subtilă analiză trebue văzut că există anumite amănunte de structură muzicală care nu se găsesc decât la noi. Ele reprezintă partea vizibilă, materială a sensibilităţii şi « formulei de simetrie sufletească » personală şi specifică Românului. Strawinsky vorbeşte despre unii muzicieni care au, după expresia lui, « o naivă dar primejdioasă veleitate care îi împinge să refacă o artă dinainte creată de geniul poporului ». Într’adevăr, principiul de a crea o muzică în stil naţional duce la o operă artificială, voită, forţată.. . se poate să mai semene a muzică, dar nu mai e firească şi spontană ca să poată fi artă.

Motivele din muzica poporană nu sunt de loc îndestulătoare pentru a reda o atmosferă naţională  – e doar asemănare de formă şi am mai spus că forma poate să se păstreze puţin schimbată, însă cu alt conţinut; forma acestor scrieri poate foarte bine să nu corespundă unui fond de sensibilitate românească. Totul e un surogat, un fals. Dacă motivele sunt originale, dar create cu tot dinadinsul ca muzica să aibă aspectul de « naţională >>, falsificarea e desăvârşită şi mai uşor încă de descoperit, pentrucă nimic nu aminteşte poesia specific naţională. Armonia întrebuin- ţaţă – ori prea modernă şi savantă, ori plată şi scrisă pe baza armonicelor naturale din gamele curente- şterge orice urmă de coloare locală. Iată urmările triste pe care le poate avea o astfel de doctrină impusă cu scopul expres de a face artă naţională şi numai naţională, indiferent de inspiraţie, de sentimente, de temperament şi de rezonanţele estetice ale compozitorului. Artistul poate în zadar să fie patriot dacă vrea să imite (şi încă să stilizeze !) muzica unui neam al cărui spirit nu 1-a pătruns.

 Sonata de Enescu

Din fericire însă, există şi o muzică naţională autentică. Avem autori care simt româneşte, care au crescut şi s’au format în sufletul muzicii noastre. Sunt unii, ca Mihail Jora, care întrebuinţează în mod atât de spontan şi firesc motive sau « efecte » româneşti, fie că le dau şi alt sens ori nu, încât ele nu surprind deloc… Aşa cum Ravel a întrebuinţat — fără ca mulţi străini s’o simtă – foarte multe elemente ale artei populare basce. (E o muzică prea puţin cunoscută şi el a utilizat-o prea discret şi stilizat). Un Albeniz, un Granados, sau alţii fac la fel, fără ca nimeni să fie izbit de o cât de măruntă inutilitate în întrebuinţarea motivelor poporane. Dar Mozart, dar Handel şi atâţia încă, n’au lucrat la fel, fără ca mulţi din auditorii de astăzi” s’o ştie? Însă, în ceea ce priveşte muzica românească propriu zisă, adică cea cu intenţii naţionale, au fost câţiva care au învins principalele greutăţi: întâi problema sensibilităţii şi a unei atmosfere autentice şi apoi problema formei. O armonizare corespunzătoare motivelor şi care să completeze efectul muzical, deci să realizeze « atmosfera »..

După Vincent d’Indy, din punct de vedere muzical, acordurile nu există, muzica fiind prin excelenţă o artă de succesiune. Aşadar, efectul strict muzical ca şi cel psihologic (urechea analizează în cursul audiţiei, succesiunea şi ansamblurile de note, însă impresia ce rămâne după aceea nu se mai opreşte la amănunte, păstrând doar efectul) e acelaşi în cazul unei succesiuni de sunete sau în acel al suprapunerii lor într’un acord. A descompune un acord sub formă de motiv (dăruindu-i un ritm oarecare sau valori diferite) sau a compune intervalele caracteristice ale unui motiv sub forma unui acord ar da acelaşi efect. Psihicul nu păstrează decât impresia produsă de contextura generală a unei piese (daca nu vorbim fireşte de memoria muzicală), după mici unităţi muzicale: o melodie rapidă poate fi perfect echivalentă cu o armonie mai complicată, mai ales poate, când e vorba de una din piesele de construcţie modernă. Deci, poate chiar aceasta să fie secretul acelor armonii care « au ceva românesc », deşi în muzica poporului se întâlnesc prea rar note suprapuse: acordurile conţin intervale caracteristice din motivele poporane. Maestrul Enescu a scris muzică românească deseori. Deşi format în şcoala acelui vrăjitor al sunetelor care a fost Faure, deşi cultivat cu bogata muzică a lui Franck, totuşi e suflet din sufletul românesc. Dacă se simte şcoala franceză, dacă stilul lui polifonic — mai exact, chiar simfonic — descinde din Franck şi Bach, dacă aspectul sau felul cum sunt gândite compoziţiile lui e destul de caracteristic francez, totuşi uitând toate acestea şi ascultând, adâncit în muzică, auditorul poate să simtă că e şi « ceva » românesc. Un inexplicabil. Tocmai acel inexplicabil care e însuşi miezul, însăşi esenţa şi temelia artei. În Sarabanda din suita pentru pian, deşi nu sunt motive româneşti ca în Pavană, e acel « ceva » care le face aproape tot atât de naţionale ca misterul, nostalgia şi ritmurile Rapsodiilor. Însă un lucru absolut pur şi autentic românesc e Sonata a 3-a pentru vioară şi pian.    Muzica unui popor sau a unui om e o materializare a vieţii lor însăşi. Dacă un om trăieşte şi simte ca întregul lui neam, muzica din sufletul lui e asemenea cu aceea a neamului… Muzică născută din inimă şi din viaţă, iar nu făcută cu de-a-sila după cele auzite şi neînţelese. Nu se simte nimic străin, nimic artificial în elanurile ritmice, în chemările nostalgice, în rezonanţele curioase poate, dar tot atât de fireşti. Misterul unei note repetate e un svon ce străbate prin noaptea limpede ca un cristal — noapte populată cu atâtea doruri, cu atâtea închipuiri fremătătoare, cu atâtea gânduri. Nopţile de basm românesc. Însă e aici mult mai puţin sens « pictural », şi lucrarea se mărgineşte mai curând la un sentiment pur muzical, fără a căuta multe alte sugestii — însă simţit şi gândit româneşte. Enescu reduce mult aspectul vertical al compoziţiei sale. Notele suprapuse în alte lucrări devin rapid succesive, sub forma unor semnificative şi cristaline arpegii mai indicate desigur pentru a susţine acompaniamentul într’o bucată de stil popular. Andantele şi Allegro sunt foarte bogate în astfel de procedee, tot aşa cum acompaniamentul părţii întâia e numai o dantelă de motive tot atât de fine şi clare ce învălue melancolia viorii. (Enescu pianist… instrumentul parcă are şi el un suflet ce şi-1 înşiră, ca mărgăritare, pe firul muzicii.) Poate din tot repertoriul d-lui Sandu Albu, nimic nu e mai autentic muzical în interpretările sale decât această sonată, fiindcă are, structural, vigoarea şi masivitatea potrivite temperamentului său, iar ceea ce e mai mlădios, e exprimat cu o sensibilitate cu totul românească — fel de a simţi pe care violonistul îl posedă mai mult decât în creaţiile autorilor străini. De altfel, simpla prezenţă a lui Enescu magnetizează pe interpreţi: poate prea rar Sandu Albu a mai cântat o arie de Bach atât de apropiată de sublim cu atât avânt şi înălţare. Altădată gravitatea şi reculegerea sugrumau o bună parte din eleganţă.

Alţi  compozitori români

Mihail  Jora e unul din cei care alege şi poate să aleagă după plac elementele de construcţie muzicală. Când are nevoie de anumite sugestii (să le zicem « descriptive ») sau localizări, întrebuinţează motive româneşti. Dar poate perfect să le întrebuinţeze, fără nici o greutate şi fără nimic forţat pentru a le da alte sensuri. « Demoazela Măriuţa » e tipică pentru spontaneitatea umorului obţinut cu aceste motive naţionale complicate cu ritmuri şi construcţii de o ingeniozitate aproape unică. Însă poate perfect să dea compoziţii fără nici o nuanţă de localizare, care să nu poată fi determinată nici ca românească, germană, franceză ori rusească. Aceasta totuşi în primele epoci de creaţie a fost şi ea mai simţitor influenţată. S’a cântat în prima audiţie o suită pentru vioară scrisă în împrejurări triste acum 25 de ani – deci şi o operă de tinereţe. Influenţa lui Florent Schmitt şi poate, a unor autori germani, e destul de manifestă. Partea treia, mai puţin melancolică, mai puţin întunecată şi elegiacă se apropie mai mult de spiritualul Jora de astăzi. Între această suită până la « Demoazela Măriuţa », trecând prin « Privelişti moldoveneşti », « Joujoux pour Madame » şi Simfonie, se poate vedea o evoluţie asemănătoare lui Debussy care a mers delà arta mai elegiacă, mai « faureană » a Suitei Bergamasce până la stilul extrem de rafinat al Studiilor. Ori din alt punct de vedere, delà descriptivul şi programaticul primelor opere ale lui Strawinsky spre clasicismul principiilor din Concertino sau Simfonia Psalmilor. Elevii d-lui Jora au evoluat fiecare în direcţia lui. Dinu Lipatti se integrează din ce în ce curentului « neomozartian » am spune. Puritatea serafică a « Suitei Clasice » – elegantă, distinsă, unde o sensibilitate ascuţită se face văzută numai prin transparenţa unei arte ornamentale – e un exemplu suficient. Dacă dl. Paul Constantinescu îşi începe « Simfonietta » printr’un Allegro plin de mişcare, dar puţin cam snob şi o Colindă şi mai « construită » care, dau o impresie de « déjà entendu », o continuă, tot cu motive româneşti, cu un Allegro şi un Agitato într’adevăr originale. Voluptatea de a te simţi suspendat deasupra unei linii melodice, în perpetuă mişcare şi agitată de un ritm spiritual şi impetuos, nu e o voluptate întâlnită în orice muzică. Felul de tratare a d-lui C. Silvestri (şi ne gândim în special la Sonata de vioară) are neajunsul de a nu se face accesibil oricărei sensibilităţi artistice. E evident că fragmentele de rară fineţe şi frumuseţe dau un gen caracteristic de umor prin felul în care se articulează unele cu altele. Însă nu oricare muzician — şi mai ales oricare amator de muzică — poate să guste acest dificil gen, prea prolix poate în felul lui, fiindcă articulaţia dintre aceste nenumărate fragmente nu e destul de aparentă totdeauna. Nu e oare un lux şi o satisfacţie prea rafinată, aceea de a lăsa să se joace pisicile cu nişte perle… muzicale ?      ARTICOL SCRIS  DE   DR. DORIN SPERANŢIA, APĂRUT  ÎN  REVISTA  FUNDAȚIILOR  REGALE (BUCUREȘTI)  ÎN ANUL 1941