Succesul de care s-a bucurat articolul precedent (ce a avut sute de vizualizări), ne fac să rămânem  tot la subiectul Eminescu! Astfel,  din aceeași revistă (”Tomis”) prezentăm un interviu acordat  în anul 1971  de prof. univ. Alexandru  Dima,  critic literar, teoretician, estetician lectorului  universitar Emilian  Ștefănescu.

– Eminescu a atins culmea simbolică a poeziei naționale și străinătatea îl echivalează, în fond, cu întreaga noastră literatură. înrâurirea poetului asupra contemporanilor se exercită pe numeroase căi care nu pot fi epuizate aici. Ne vom referi numai la unele mai pregnante. Mai întîi, poezia lui Eminescu impresionează și astăzi ca și altădată, prin ansamblul ei de idei, sentimente și expresii, prin unitatea sintetică și creatoare a acestora. Cu toții, de la mic la mare, de la cititorul întâmplător și pînă la intelectualul cel mai rafinat, au intuiția că aceasta, e poezia, prototipul ei indiscutabil. E veșnică pe de o parte și vremelnică pe de alta, ca una care e legată prin anume aspecte, de fiecare epocă în parte, inclusiv de vremea noastră. Apar apoi alte laturi care își exercită puternica lor influență ca, de pildă, tipica și neîntrecuta melodie eminesciană, complexitatea ideilor ce o compun, dramatica antiteză a sentimentelor, substratul național al întregii poezii eminesciene, înălțimea ei universală și… încă și încă…

–  Vă invităm să glosați în jurul romantismului eminescian…

–  S-a vorbit atît despre încadrarea poepeiorativă, căci nimeni nu vorbește, de pildă, în Franța, de Hugo ca de un romantic întîrziat fiindcă a continuat să scrie spre sfîrșitul secolului trecut. Față de diferitele moduri ale romantismului european, Eminescu își are, desigur, particularitățile lui, încă neîndeajuns studiate. Aspectul național al romantismului eminescian e coloratura fermecătoarei lui baze folclorice, pe care s-a clădit pînă și ”Luceafărul”.

– Se vorbește tot mai pregnant despre modernitatea lui Eminescu. Cum înțelegeți dv. acest lucru?

– A devenit o adevărată modă, această preocupare de „modernitate” și mărturisesc că nu sînt un prea convins adept al diferitelor „mode literare”. Cred chiar că „moda” dăunează într-o bună măsură literaturii pentru că îngustează, în mod vădit, originalitatea…, dar să venim totuși la „modernitatea” lui Eminescu. Dacă prin „modernitate” înțelegem depășirea trecutului spre actual, contemporaneizarea literaturii, apoi trebuie să însemnăm aici observația generală că orice mare poet e totdeauna „modern” și anume tocmai fiindcă opera lui se caracterizează prin „clasicitate”, adică prin perenitate. Fiind veșnic, e și actual. Numai că „modernitatea”, de pildă, la Eminescu, se colorează cu anume aspecte specifice ca: sunetul particular al muzicalității lui, dezbaterile de idei ce-i sfâșie poemele, nu ideile ca atare, ci sensul general, „modern” al dezbaterii în sine, vastul orizont cosmic al poeziei și încă multe altele.

– Cum vedeți raportul național-  universal la Eminescu? Considerați că s-au întreprins suficiente acțiuni în sensul cunoașterii depline a marelui poet în lume?

– Și aici aș avea multe de spus, mai întîi despre „universalitatea” poeziei noastre înseși, în genere. Avem liste întregi bibliografice de opere naționale traduse în zeci de limbi de pe toate continentele. Desigur, o realizare impresionantă, dar iată că unele fapte contrazic date ca acelea de mai sus. Dintr-o discuție cu o personalitate franceză care conduce departamentul traducerilor de la U-N.E.S.C.O., am aflat — spre stupefacția mea — că sîntem totuși destul de puțin cunoscuți în străinătate și că un specialist ca acesta care lucrează chiar „în problemă”, nu putea cita decât patru-cinci nume românești ce-i erau cunoscute, deși dovedea față de noi o simpatie aprinsă. Sânt, prin urmare, înică multe lucruri de făcut în această direcție… Referindu-mă la Eminescu, universalitatea lui reală (fiindcă există și o universalitate virtuală, a scriitorilor), își va atinge finalitatea numai atunci  cînd poeți de limbi străine, buni .cunoscători ai limbii noastre, îl vor transpune prin afinități elective.

– Eminescu este numai un poet romantic sau poate fi considerat, în aceeași măsură, și clasic și romantic și modern?

– Sub raport istoric sau sub raport tipologic, oricum am privi-o, opera lui Eminescu aparține romantismului, dar, după cum se știe, un romantism pur, ori un clasicism pur nu există. Nu există nici modernitate pură. Poezia eminesciană conține unele trăsături care, în mod obișnuit și caracteristic, se întâlnesc în creațiile clasice, de pildă, un simț dezvoltat al construcției și al expresiei echilibrate și armonice, vădit cel mai limpede în ”Luceafărul”. Chiar modul în care lucra Eminescu, acea cizelare nesfârșită a poeziilor pînă la obținerea formei decantate și desăvârșite, e propriu artistului de tip clasic pentru care arta e, înainte de toate, meșteșug, muncă. Dar toate acestea nu sînt temeiuri suficiente pentru a-1 atașa pe Eminescu clasicismului. Este Eminescu un poet modern? Aici lucrurile se complică. Ce înseamnă, în fond, a fi „modern”? Nichita Stănescu, Marin Sorescu sînt, fără îndoială, moderni, atît prin factura versului lor, rât și prin poziția de contemporaneitate pe oare o ocupă. Dar Doinaș, Stelaru, Caraion nu sînt și ei moderni? Arghezi, Blaga, Barbu, Vinea intră în aceeași categorie, deși aparțin unei generații care și-a epuizat durata. îl mai amintesc pe nefericitul și încă insuficient prețuitul C. Tonegaru – un mare „modern”. Dar cită deosebire între toți aceștia! Mă întreb atunci care-i factorul ce-i unifică în modernitate? Dacă-1 caut în expresia poetică, în stilul personal, în sistemul de semine verbale utilizat de fiecare, dau peste o deosebire tranșantă: Arghezi, Blaga, Doinaș, Marin Sorescu se exprimă coerent, organizat, conform normelor gândirii discursive; la Tonegaru, Stelaru, Nichita Stănescu organizarea logică a expresiei verbale e anulată, iar comunicarea se face pe baza unui cod particular. Care dintre ei reprezintă atunci categoria „modernilor” ? Poate că trebuie, să apelăm la alt criteriu, mai puțin formal, la o „conștiință modernă” de exemplu, la o spiritualitate specifică epocii noastre. M-aș gândi la o spiritualitate polarizată, evoluând între înțelegerea lucidă a condiției umane istorice și aspirația spre depășirea, transcenderea acestei condiții. Nu sînt sigur, însă, că aceasta reprezintă ceva „modern”.

– În ce privințe azi, cititorii poeziei Iui Eminescu pot recepta universul ei în absența cadrului, atmosferei romantice existente în urmă cu un secol?

–  Dv. vorbiți de „cadrul” și de „atmosfera” romantică. Expresiile indică ceva exterior universului poeziei eminesciene, care poate fi receptat de un cititor din orice timp, pentru că nu e o „reflectare” a epocii în care a trăit poetul, ci o geneză.

– Se poate vorbi despre un romantism perpetuu, prin care trec toate generațiile? Ce filoane, ce aspecte ale poeziei eminesciene sînt mai apropiate omului de azi?

– Există un romantism psihologic, al adolescenței de pildă, dar cred că nu vă referiți la el, ci la unul poetic, prin oare trece orice generație în procesul formării gustului său literar. Nu cred intr-un asemenea romantism, dar cred în permanența spiritului romantic, pe care fiecare generație ajunge să-1 descopere, încercând să se delimiteze și să se definească în raport de el.

– Cum este predat Eminescu îa școli?

– Datorită rutinei, superficialității și altor „factori”, predarea lui Eminescu în școli este uneori viciată de clișee și de o stereotipie metodologică. Elevii îl „învață” pe Eminescu, îi știu poeziile pe dinafară, dar nu ajung să-1 asimileze cu adevărat. Repet, cunoașterea are grade diferite în ce privește adâncimea, extensiunea etc. Mă întreb dacă un absolvent de liceu înțelege, poate să analizeze și este în stare să guste o poezie ca ”Rugăciunea unui dac”.

– Ce părere aveți despre cercetările și studiile întreprinse în ultimii ani despre Eminescu? Aduc ele puncte noi de vedere? Deschid noi perspective de cercetare? Se poate vorbi despre un Eminescu încă necunoscut?

– Ca orice mare poet, Eminescu va rămâne întotdeauna virtual necunoscut șl fiecare epocă trebuie să-1 redescopere. N-am impresia că noi, cei de azi, l-am redescoperit. Poate că totuși fenomenul e în curs..

 

”Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fi descuiat cu cheile străine, poezia aparţine limbii mai bine decât proza. Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase, muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neinchipuită îndrăzneală: constelaţia fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă? Aş fi încercat un portret de aspecte, dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neisprăvit? Câteva reflexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de faţă sunt numai o laudă de seară…” (Tudor Arghezi)