Oameni erau oameni. Nu se ascundeau în spatele cuvintelor grăbite și nici nu-și măsurau viața în ore pierdute sau câștigate. Se salutau cu rost, își strângeau mâinile cu căldură și știau unii de alții mai mult decât numele. Erau vecini, prieteni, rude — dar mai ales erau prezenți.

Munca era muncă. Avea greutatea ei, dar și demnitatea ei. Îți lăsa urme pe mâini și poate oboseală în oase, dar îți dădea și liniștea aceea de seară, când știai că ziua n-a fost degeaba. Nu era glorificată, dar nici disprețuită. Era parte din viață, nu întreaga viață.

Și apoi venea 1 Mai!

Ziua asta nu începea cu planuri sofisticate. Începea cu aerul dimineții și cu un gând simplu: „astăzi stăm”. Se ieșea la marginea orașului, la pădure sau lângă apă. Se întindea o pătură, se aprindea un foc și în jurul lui se adunau poveștile.

Râsul nu era zgomot de fundal, ci motivul principal. Glumele erau altele nu ca anul trecut, dar parcă mai bune. Copiii alergau fără griji, adulții uitau de ce-i apasă, iar timpul… timpul nu mai alerga. Stătea și el acolo, pe iarbă, ca un prieten vechi.

Nu era o sărbătoare perfectă. Era simplă. Și tocmai de aceea era adevărată. Seara, când focul se stingea încet și cerul se umplea de stele, oamenii plecau acasă cu ceva ce nu se vedea: un fel de liniște adâncă, ca și cum lumea, pentru o zi, fusese exact așa cum trebuie să fie.                Ștefan  Agache, Onești