Culoarea  de azi a mării

RĂSFOIND   PRESA   VECHE

Vignete din lumea teatrului de altădată

 

* Una din cele mai delicioase actrițe ale Capitalei are un somptuos apartament, în care primește foarte ades, o societate foarte pestriță de bancheri, cocote, ziariști, artiști, aventurieri, poeți, ș. a. Un tănâr ziarist, care nu fusese încă primit în casa divei, rățspunse în sfârșit invitațiilor, și, într’o seară, se îndreptă spre somptuosul apartament, întovărășit de un prieten, vechi frecventator al salonului.

Diva, care a fost de curând în Italia, e foarte măgulită, când i se adresează cuvântul în limba lui Dante. De aceea și tovarășul ziaristului după ce-i sărută măinele, îi spuse: — Come sta  signora?  — Grazie, molto bene! răspunse artista. –  Ce- a spus ? întrebă ziaristul pe prietenul său. – Prin grația multora, bine! traduse acesta din urmă, răutăcios.

 

–  Unul dintre scriitorii noștri cei mai de vază — să-i zicem domnul T. dădea foarte rar pe la teatru, unde avea intrarea gratuită. Într’o seară, spre a face pe placul unei cuconițe tare zglobii. hotărâ să meargă cu dânsa la o pieșă care făcea serie. La intrare își dădu numele dar fu uimit de răspunsul  controlorului. — Vai, domnule, tot gluma asta ? E drept că rădem de câte  se repetă, dar azi, vedeți, domnul T… a și sosit. Și-a ocupat locul  obișnuit din stal. ! Domnul   T. roși ca un om căzut în propria lui cursă. începu să se bâlbăie într’o frază grozav de încâlcită, și se duse apoi de-și cumpără un bilet. — Cum ? îl  mustră cuconița cu care venise. Admiți să fi luat drept altul? Trebue să afli cine ți-a uzurpat numele.— La ce bun ? răspunse scriitorul cu cel mai blajin aer din lume. De ce l-ași inoportuna pe bietul om? Adoră desigur teatrul și ține în fiecare scară să vadă spectacolul, pe cănd eu nu vin niciodată… N ’ar fi păcat să-l deranjezi?

 

• * • • În sala din dreapta intrărei vechei Terase Otetelișanu, care, până imediat după război, era locul de întâlnire al tuturor scriitorilor, actorilor, muzicanților, pictorilor, și ziariștilor bucureșteni, se afla o masă lungă, numită „Masa poeților”, fiindcă la dânsa îsi. beau șfarțul Eftimiu. Mircea Rădulescu, Minu’escu, răposații Oreste, Anghel, losif, ș. a. Coșbuc venea foarte rar pe la Terasă. Aproape niciodată nu- și părăsea casa din calea Plevnei pentru a se amesteca o oră, la cafea  printre ceilalți copii alintați ai muzelor. Totuși — din cine știe ce împrejurări — într’o după amiază de vară, pe vremea ocupației germane, puțin înainte de moartea lui, George Coșbuc intră la Terasă, se așeză la masa cu pricina, și ceru un șțfarț. Localul era aproape gol. Chelnerul veni însă lângă Coșbuc, și-i spuse politicos: . — Vă rog să nu vă supărați, domnule, dar… luați loc  la alță masăl Aceasta este masa poeților! . — Așa ? răspunse zâmbind Coșbuc. Vă rog să mă citați, n’am știut… Și-și bău șfarțul la o mescioară de alături.

 

Într’o zi, se prezintă  marelui critic parizian Sarcey un tânăr, care scrisese o piesă de teatru.

Marele critic consimți să o asculte, făcu mare haz In timpul lecturei,și la sfârșit, strânse călduros mâinile tânărului autor:

— Bravo, tinere, bravo ! O să ajungi departe. Comedia d-tale este  excelentă. Ideea de a face toate personagiile să se bâlbâie este de o  originalitate  colosală!

— Păi nu pe… er…. er… pe… ersonagiilc se bă… ăl… băl…bâ…ie… băl… âlbăie, nu… nu… umai eu sunt… bă., bă… ălbăit!

– Așa ? replică Sarcey, dezamăgit. Atunci piesa c proastă. Pe mine,  numai bâlbâială asta generală mă entuziasmase!

 

* Marele compozitor Gluck trecând odată prin fața unui magazin, făcu o mișcare greșită cu bastonul său, și, scăpându-1, sparse un geam în valoare de doi franci și cinzcci de bani. (Era înainle de război!)

Negustorul n’avu să-i dea rest la moneda de cinci franci, pe care i-o dăduse maestrul,, și tocmai se pregătea să trimită băiatul de prăvălie s’o schimbe, când Gluck îl opri:

— Nu te mai obosi. Complectez eu suma.

Și ridicând bastonul, mai sparse un geam de aceiași valoare!

 

* *

Legătura dintre un cunoscut scriitor și o cunoscută artistă era aproape publică. Deaceea apariția repetată și semnificativă a scriitorului în compania unei colege a artistei stârni mare vâlvă în împărăția cancanului.

Un ziarist — bolnav, ca toți cei din breasla lui, de curiozitate —întrebă pe o prietenă a artistei:

— Mă rog, prietena d-tale nu mai e cu scriitorul?

— Nu. De o lună.

— De ce ?

— Scriitorul obicinuia să o cheme zilnic de câteva ori, la telefon… Cum însă amica mea trăia și cu un bancher bătrân, care furniza fondurile, mergea  amoru ei cu scriitorul! Din cauza tembelismului domnișoarelor dela poștă bancherul a căzut pe fir, tocmai în mijlocul -unei tandri  convorbiri… A fost scandal, dar prietena mea a restabilit situația… și, proasta, a suprimat pe scriitor!

— Cum „proasta”? — se miră gazetarul — D-ta ce ai fi făcut în locul ei ?

-Eu? replică artista — Eu aș fi suprimat telefonul!   DIN   ALMANAHUL  ”RAMPA” – 1924