Aceasta oferă la Ziua Națională a României AMPRENTA DE ONEȘTI, care zilele trecute a împlinit 6 ani de activitate, aici fiind publicate 1966 de articole! ”Cleștarul” este din Revista Fundațiilor Regale, apărută la 1 februarie 1941 iar ”primele picături” surprind locul de unde soarele răsare pentru toți românii , într-un frumos poem scris de Virgil Carianopol.
BUCUREŞTIULUI
Oraş, oraş cu cârciumi şi palate,
Oraş bogat în sărăcii şi bani
Te ‘nşir la gât ca unei domnişoare
Puhoiul meu de vise şi de ani !
Ţi-aştern ‘nainte foamea mea de ieri
Şi cea de azi, să calci trufaş pe ea
Cu cât te ştiu mai mare şi senin
Cu-atâta sărăcia mi te vrea.
Mă plimb prin tine, parcă sunt acas’
Şi când mă ‘nvingi, îmi dai puteri mai mult.
Când îţi aprinzi luminile târziu
Ca un supus îţi râd şi te ascult.
Chiar dacă dorm pe străzi sau în gunoaie,
Sunt fericit c’alăturea îmi eşti,
Tu, cel mai mare, cel mai falnic frate
Şi cea mai minunată din poveşti.
Oraş, oraş în care sărăcia,
E soră cu poetul cel mai bun,
Oraş în care mor avânturi
Şi toate îndrăsnelile apun,
Te îndrăgesc şi te urăsc ca nimeni,
Te ‘njur şi îţi sărut cuvântul,
Iar noaptea, când boerii dorm,
Eu îţi îmbrăţişez pământul.
O ! te iubesc, atât cât ţin la ţară,
Cât ţin la tata şi la morţii toţi,
Cât ţin la grâu când îl apleacă spicu
Şi cât ţinea bunicul la nepoţi! Versuri de Virgil Carianopol
Fotografie primită de la prof. Olimpia Pilipăuțeanu (Onești)
Pornim acum în Basarabia, cu frântura unui fragment deosebit de proză:
SATE MOLDOVENEȘTI PE NISTRU
Scuturându-mă de colb, am pornit-o pe jos, prin iadul de căldură şi suflarea de foc ce cobora dintre stânci şi din prăpăstii. Nistrul parcă sta pe loc, oglindind în faţa liniştită înălţimile şi cerul. Pe celălalt mal, marele sat Cosmin pe întinderi de kilometri îşi resfiră gospodăriile asemănătoare cu cele din Nimereuca şi cu cele din Cerlina, sat întemeiat la 1742 şi unde vom poposi până spre seară când înfloreşte răcoarea.
— În Cosmin îs numai moldoveni, îmi ghiceşte întrebarea tovarăşul de drum, moldoveni cu neamuri aici în Cerlina, în Nimereuca şi până ‘n Zăluceni la noi.
— Şi se văd vre-odată ?
Dumitru Lăcrămioară râde.
— Apui iarna când dă îngheţul mai trec ei unii la alţii.
Am făcut pe hudiţe înguste până-ce am intrat în ograda casei parohiale. În cerdac ne întâmpină un munte de om cu omăt pe pisc şi snop de promoroacă până la mijlocul pieptului.
Părintele Eustapie Revencu îi tare bucuros de oaspeţi şi cu mare bucurie ne aştepta. Trecem prin odăiţe multe ca să intrăm în camera mare, mănăstirească, plină de răcoare, de chipuri bisericeşti şi covoare basarabene. Aici, în încăperea largă, n’a poposit încă vara. E aproape frig, ca ‘n Octomvrie, şi candela ce ardea sub icoana mare pâlpâe ca sub suflarea unei adieri.
Şi ‘n toată odaia miroasă a busuioc, a smirnă şi-a scoarţă de lână.
Părintele Eustapie, mângâindu-şi din când în când comoara albă a bărbii, ţine mult să afle ce se mai aude prin ţară… « că la noi în văgăuna asta nici gazeturi, nici musafiri… ».
— Iaca aţi chicat dumneavoastră amu şi de-amu cine ştie când mai calcă un om străin.
Am început a-i înşira veşti când Coana Mâtuşca, purtând voioasă nişte ani de pensie în spinare, ne pofti la masă îmbelşugată, într’o cameră mică, pentru oaspeţi puţini. Aici după gustări diferite şi câteva stacanele c’o băutură galbenă, tare şi cu aromă amărie, intră un om mic la statură, negricios, cu chică de smoală şi ochi tare veseli.
— Fiţi buni şi faceţi-vă znacomi (cunoștință), îndemnă părintele Eustapie.
Domnul Leon Fornea, după ce aşeză unde trebuie căldarea cu ghiaţă şi nişte sticle într’însa, îmi strânse mâna şi prinse loc alături. În cămăruţa răcoroasă izvodi veselia şi clipe de prietenie.
Părintele, om cumpătat, ne îndemnă la masă, el mulţumindu-se c’o fărâmă de peşte prins dimineaţă şi făcut cu multă pricepere saramură. Coana Matuşca nu ştia cum să ne facă să mâncăm mai mult şi din toate bucatele.
Leon Fornea râdea într’una cuprins de o mare bucurie. Şi mai ales ochi-i sticleau de veselie şi de lacrimi. Am aflat, după a nu ştiu câtelea pahar, că domnu Leon Fornea este contabil, că e şi pictor, după cum dovedesc nişte portrete atârnate pe păreţi.
— Şi cântă şi din vioară, ca un lăutar, lămuri tovarăşul meu de drum.
Omul negricios râdea cu toată faţa, privindu-mă prieteneşte.
— E cântăreţ la biserică şi conduce şi corul, vorbi părintele Eustapie. Îi bun la treabă ca şi la petrecere. Amu numai văd că nu prea are grijă paharelor, râse părintele, pieptănându-şi barba cu degetele răşchirate.
— Ai dreptate oteţ (tată) Eustapie, răspunde Leon Fornea, ai dreptate, dar nu te uita numai la mine, ia ‘n vezi cum stau paharele dumnealor ? Fiţi buni şi-ţi lua, c’amuş vine un Aligote cum nu se mai află.
— Numai bucatele mele nu au căutare, se tânguia preoteasa. Iaca puişorii iştea, să-i mănânci în gingii de frageţi. Da’ di ci nu luaţi ?
Un fuior de raze se torcea prin fereastră; soarele şchiopăta către dealurile înalte, îmbrăcând ograda şi casa în odăjdiile apusului. Când ne-am sculat să plecăm, înălţimele păreau de aur.
Leon Fornea era tare supărat că nu mai stăm. A adus un ”şesla” (”ceasla”), cu ani vechime ‘n el şi cu brumă pe sticlă.
— Nu, că vrem să trecem pe sub mal şi ştii cum îi drumul, se opuse Dumitru Lăcrămioară. Ne-am răsturnat pe drum drept şi Doamne fereşte să nu mai păţim ceva.
— O să plecaţi numaidecât, dar am o rugăminte către domnu inspector, făcu părintele Eustapie. Iaca ce rog eu şi cu ce mă frământ eu de multă vreme. Stau şi mă gândesc cât îi de frumos imnul nostru naţional. De câte ori îl aud parcă întineresc. Numai că o rugăminte mare am eu. Să se introducă în cântec şi cuvântul cruce. Cu Regele nostru şi cu crucea vom birui.
— Adică cum oteţ Eustapie? întrebă nedumerit Leon Fornea.
— Să fie introdus în imn şi cuvântul cruce. Să se cânte bunăoară : Susţine cu a ta mână. Crucea şi coroana română.
Părintele Eustapie Revencu îşi netezi barba albă şi urmă:
— Eu ştiu că dumneavoastră aveţi putere mare la centru. Cunoaşteţi oameni mari şi cuvântul dumneavoastră îi luat în seamă. Vorbiţi acolo la Bucureşti ca numaidecât cuvântul cruce să fie vârît în imn. Cu crucea, cu Dumnezeu şi cu Regele înainte…
Am făgăduit părintelui să fac tot ce se va putea şi l-am lăsat în cerdac, cu inima plină de bucurie.
Domnul Leon Fornea reuşi să ne facă băutori în faţa Marusiei ; nu ne-am urcat în brişcă până n’am deşertat sticla cu şesla. Soarele nu se mai vedea, numai cerul însângerat spre miazănoapte înfăţişa coborîşul lui după dealuri şi stânci. Zăduful se potolise şi-o adiere plăcută mângâia liniştea înserării. Peste sat se ‘ntinse borangicul asfinţitului, îmbujorând casele şi înflorind maci în fereşti. .
Când am ieşit din Cerlina, fumul înserării încenuşa zarea. Drumul se îngusta mereu, îngrămădit de Nistru în dealurile înalte de care atârnau stânci cenuşii, uriaşe, gata să se prăvale. Brişca se strecura suveică printre stânci rostogolite în cale şi printre bolovani crescuţi ca din pământ. Marusia înainta la pas-, cu teamă parcă să nu zdruncine munţii de piatră. Crăpături de prăpăstii deschideau canaluri prin pereţii de stâncă, împrăştiind fiori de ghiaţă.
Acum drumul se prelungea pe sub dealuri aplecate de greutatea stâncilor, ameninţând să se năruie, s’astupe trecerea, s’oprească Nistrul. Am îndrăznit să mă uit în sus, dar în loc de cer privirea s’a oprit îngheţată, într’un imens tavan albăstrui, aplecat s’acopere drumul. Unele blocuri abia se ţineau, ca ‘ntr’un ciot de rădăcină. Aşteptam să se desprindă, să detune înserarea, să nărue « Omul şi Caraimanul » peste noi. Un frig de Decemvrie mă cuprinse. Inima rărise bătăile, trupul sloi nu putea mişca braţele şi din hrubele întunecoase ale prăpăstiilor noaptea desfăcea spaima de balaur.
A durat o veşnicie trecerea; când primejdia a rămas în urmă ne-am oprit. Multă vreme n’am putut scoate o vorbă. Apoi desmorţit de frică, mi-am dat seama că zarea e încă limpede şi înserarea încă departe.
— Cum trec oamenii prin iadul ista, domnule?
— S’au deprins, cum se deprinde omul cu nevoia.
— Şi nu se ‘ntâmplă nenorociri ?
— Până amu nu s’a întâmplat, că are Cel de Sus grijă de moldovenii noştri.
>
Prietenul opri, să coboare, s’apropie de Marusia, o mângâie pe frunte, pe urmă mă privi cu un sâmbure de zâmbet într’un colţ al gurii.
— Aţi văzut câte stânci erau în cale ? Toate au căzut când nu trecea nime pe drum. Nu-i vorbă că şi omul se păzeşte!
— Cum se păzeşte ? întreb nedumerit.
— Apoi iarna nu trece nimeni pe-aici, şi numai iarna, din pricina gerului, se desfac stâncile. Iarna pe-aici huruie pământul de s’aude tătă Ucraina. Şi se despică de frig munţii iştea vineţi de deschid gurile care le-aţi văzut.
Am coborît şi eu pornind la pas prin liniştea de pustiu. Înserarea creştea să ‘mbrobodească văzduhul. Miros de fânaţ venea de peste umeri de coline. În Cosmin, peste Nistru, casele înălbeau în umbră. Un sătean mâna câteva oi la adăpost. M’am apropiat să-1 privesc. S’a oprit şi prietenul şi brişca. Oile au aplecat boturile lor în Nistru, rămânând de păcură, nemişcate. Săteanul s’a aşezat pe mal şi-a început să cânte. Vorbele se auzeau limpezi, ca şopotul de izvor în tăria nopţii:
Foaie verde-a nucului
Jălui-m’aş şi n’am cui
Jălui-m’aş casei mele
Casa me-i plină di jăli
Ca Nistru di chetriceli
Apoi trecură doi grăniceri în strae de fum şi cântecul se stinse. Am aşternut mâna peste pleoapele înlăcrimate, înăbuşind un oftat.
Prietenul de drum glăsui încet, ca o mărturisire :
— Cântecul îi acelaşi, de o parte şi de alta a Nistrului…
— Şi limba moldovenească la fel, şoptii, să nu-mi fure pacea vorbele.
Noaptea plângea rouă. Drumul se depărta de mal, spre şes şi holde. În brâul cerului, Crai Nou părea o sprinceană deasă, de mazâl. Fragment dintr-o proză semnată de Dimitrie Iov .
”Nu a existat până la Dimitrie Iov nici un român care să fi descris atât de iscusit Basarabia. Să înfiripe mai măiastru, în cuvinte, dragostea de ea. Despre istoria ei neclintită, dar și despre ținuturile-i verzi, mireasma florilor de caiși și bogatele rânduri cu viță-de-vie; despre luminoșii oameni ai locului, dar și despre durerile lor; acest pe nedrept prea puțin cunoscut poet și scriitor a vorbit în cea mai sensibilă și duioasă limbă.” – Laurențiu Cosmoiu, Ziarul ”Lumina”
Încheiem acest itinerar urmărind gândurile despre muzică semnate de Dorin Speranția, din 1941!
O interpretare din Mozart
Fiece clipă, fiece simţire.. . orice durere, orice bucurie, Mozart şi le-a oprit, le-a înfrânat şi nu le-a îngăduit pe calea muzicii. Nu le-a dat voie să se zbată, să râdă şi să cânte în muzica lui. Pe toate le-a ţinut în el şi pentru el. Şi, treptat, a distilat din acest amestec de roade ale vieţii, a scos ce-a fost durabil, ce-a fost azurat. A purificat şi a ales. Din nenumărate impresii, idei şi sentimente a extras picături de muzică, asemenea unor picături de cleştar topit. Dimpotrivă, Beethoven, Wagner, Richard Strauss şi-au deschis zăgazurile inimei; şi tot ceea ce a fost gândit şi simţit a trecut, năvalnic, în muzică. De aceea arta lor emoţionează şi zdrobeşte prin masă, prin greutate, prin asprimea ei sălbatică. Mozart are cristale lustruite şi limpezi, cu mii de feţe şi mii de focuri repezi, mişcătoare, încântătoare. Aceste cristale sunt ceea ce a rămas ales din stâncile pasiunilor, din întunecimile şi luminişurile vieţii. Se aseamănă mai toate — la fel de limpezi şi nevinovate. Unele tulbură inima, altele o liniştesc, altele o fac să se învioreze de lumină. E o artă ornamentală, prin a cărei simetrie fără greş şi puritate fără pată se resfrânge sensibilitatea fină şi echilibrată a creatorului. Una din Simfoniile în Do major — numită şi Simfonia Trilurilor — e toată vibrantă de aripile trilurilor lui Mozart. Un avânt sincer şi naiv al fluturelui care zburătăceşte la lumină. O clipă de linişte, o joacă uşoară în suflul vântului, apoi iarăşi freneticul dor de spaţiu, de viaţă. . . Nu e, însă, dorul de înălţimi al fluturelui muribund — Schumann — ci stăpânirea (ori, cel puţin, iluzia stăpânirii) înălţimilor şi veşniciei azurului. Muzica acestei Simfonii : graţie — dar mai puţin graţia saloanelor aurite şi perucilor — ci chiar un capriciu, care ne aminteşte de Scarlatti. . . tinereţe şi neobosită mişcare. O tinereţe fragilă, debilă, cu atât mai mult neastâmpărată. E ceea ce trebuia simţit şi realizat Precis, delicat, dar poate mai sănătos decât Mozart însuşi, mlădios în nuanţe şi ritmuri, cu eleganţă şi avânt, expresiv până şi în atitudini, d-nul C. Silvestri a dirijat la un concert al Filarmonicii o Simfonie a Trilurilor aşa cum trebuia. Articol scris în anul 1941 de Dorin Speranţia (1920 – 1997), când cel care avea să devină cunoscut doctor oneștean împlinise doar 21 ani!