RĂSFOIND   PRESA  STRĂINĂ –”GAZZETA   DI    PARMA ”(ITALIA)

Un noiembrie mohorât și cețos (cel puțin, conform tiparelor climatelor din trecut) aduce cu sine câteva sărbători și festivități dragi poporului  italian, dar, mai ales, încărcate de tradiții străvechi care nu ar trebui pierdute chiar dacă globalizarea tinde, din păcate, să șteargă memoria și identitățile popoarelor. Începem cu noaptea de 31 octombrie (Noaptea Tuturor Sfinților) , transformată din păcate, printr-o prostească străinofilie, într-o „noapte a ororilor”: „Noaptea de Halloween”.

Regretatul etnolog Gilberto Oneto a efectuat studii și cercetări pe această temă și, în „Quaderni Padani”, a relatat tradițiile străvechi ale „lümere”. Acest obicei, de origine celtică , din noaptea de 31 octombrie, era adânc înrădăcinat în toată  zona noastră, a Parmei, până la începutul anilor 1950. Astfel, dovleacul sculptat în formă de craniu cu o lumânare în interior face parte din patrimoniul nostru cultural, care în Europa de Nord și chiar în Statele Unite a căpătat semnificații foarte diferite. Și, în timp ce o mică piață din diversele grădini de legume era dedicată crizantemelor („grisànt”) pentru a fi duse la cimitir, în Noaptea Tuturor Sfinților, copiii (în special din munți),  creau compoziții fermecătoare pentru a fi așezate pe mormintele celor dragi pe 2 noiembrie (Ziua Tuturor Sufletelor) . Compozițiile erau realizate cu «petlénghe», boabele de măceș («ròza salvàdga»), ce înfrumusețau gardurile vii în septembrie și octombrie cu culoarea lor roșie și care, odată cu primele zile de toamnă și primele văluri de ceață, duc deja cu gândul la Crăciun.

O altă tradiție răspândită în zona noastră era ca, chiar în preajma Zilei Tuturor Sfinților, „rezdór” -ul să prepare umplutura pentru spongata : acel amalgam parfumat de nuci tocate, fructe confiate, stafide, condimente și multă miere, care trebuia lăsată să se „topească” timp de aproximativ o lună și jumătate. Unii, de fapt, susțin că umplutura de spongata trebuia să se „mature” timp de patruzeci de zile pentru a deveni deosebit de gustoasă și a se amesteca bine. Noaptea Tuturor Sfinților includea și o cină tradițională dragă bătrânilor noștri. Cina „Noaptea Tuturor Sfinților” sau „Noaptea Tuturor Sufletelor” cuprindea mâncăruri canonice, deoarece se credea că și morții le consumau în timpul nopții . Această masă consta în supă de fasole lată, supă de fasole lată cu brânză, crap, castane coapte, castane fierte cu pere nobile și vin de mere („vén äd po’mm”). Desigur, la desert, „oasele morților” în diverse variante: aluat fraged, cu migdale sau cu glazură.

Ajunul Tuturor Morților, pentru fermierii de altădată, marca o etapă importantă, deoarece cei care trebuiau să se mute de la o fermă la alta începeau să-și strângă puținele lucruri, să rearanjeze căruța și să se pregătească pentru data de 11 noiembrie, San Martino (pentru oamenii de la țară „porta dl’ invèron”). În Parma și în zona Parmei, aceasta însemna mutare . În trecut, „San Martino” devenise un fel de coșmar pentru fermieri, deoarece capul familiei, după ce a primit o notificare de la proprietarul terenului , era nevoit să încarce cei patru păuni mici pe care îi avea de  acasă într-o căruță șubredă trasă de boi și să-și aducă înapoi, din câmp,  familia numeroasă: soția, copiii, bătrânii, inevitabilul câine „de pază la găini”, mica ”colecție” de păsări pe care o ținea în coteț și multe amintiri. Și apoi, cu un sentiment pe care doar el și soția sa îl știau, saluta „cazànt” (adică vecinii), se urca în căruța care înainta încet, prin  acel miros de pământ ud, spre o altă casă, cea  de la țară, unde soția sa, mai întâi, avea să așeze lemne lângă șemineu, simbol al unității familiale și al iubirii pentru noua casă .

În cinstea Sfântului Martin, un soldat roman ce  conform legendei, și-a tăiat mantaua în jumătate și a dat-o unui om sărac pentru a-l proteja de frig, tradițiile populare străvechi au creat „Vara Sfântului Martin”, care se presupunea că însemna trei zile de vreme blândă . Un alt proverb agricol antic (preluat din colecția lui Carlo Rognoni „Proverbe agrare și meteorologice din Parmigiano”), legat de sărbătoarea Sfântului Martin, se referea la pivniță, deoarece se obișnuia să se deschidă primele butoaie cu vin nou . Din acele butoaie, vinul matur era apoi scos primăvara, într-o zi cu lună potrivită și fără vânt, pentru îmbuteliere. O altă tradiție legată de această sărbătoare se referă la „ Pâinea Sfântului Martin”, făcută cu făină de castane și cartofi fierți , numită și „Pâinea săracului”, deoarece era donată familiilor nevoiașe.

Totuși, un alt obicei legat de zilele Sfântului Martin coincidea odată cu înștiințarea pe care proprietarii de moșii agricole o dădeau servitorilor lor.  Și, atunci, proverbul nu a fost niciodată atât de potrivit ca acum:, când pițigoiul albastru cântă, stăpânul poruncește servitorului, prin  cornul său, că poate fi concediat până  în lunile de primăvară! Pentru  că  atunci când se reîntorc  corbii, este  iarăși mare nevoie de  forță de  muncă.   Articol de Lorenzo Sartorio, Gazzeta di Parma

Foto 1 – Pictură  de  Frans Post