Continuăm  ”călătoria prin lumea  blogurilor” pentru o seară frumoasă, cu gânduri ce se răsfiră ”vremii de poveste”  a acestei ierni! „Flăcările focului”  de aevea  ori din șemineu împrăștie  razele  lor de căldură și din străfundul sufletelor  ajung la noi  vorbe îmbietoare, ”culori ce dau culoare vieții”… Din lumea mare sosesc la ”Amprenta de Onești” înălțătoare și tainice  gânduri, cărora  le  deschidem  ”porțile trăirii” , cu bucuria că  totul este unic și  irepetabil… Fiecare gând, fiecare clipă…

Iubirea  este una din principalele nevoi ale ființei umane. Dacă nu se simte iubit, omul începe să  moară. Dacă simte că viața sa nu contează pentru nimeni, ea iți pierde semnificația chiar pentru el insuși. De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilă. Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru că ii lipsește iubirea.

Într-o lume plină de iubire, terapia nu ar fi necesară deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientă. Îmbrațisarea nu este altceva decât un gest de iubire, de caldură, de atenție. Simpla senzație de caldură provenită de la cealaltă persoană poate vindeca multe boli, inclusiv raceala si ego-ul. Ea este suficientă pentru a te transforma din nou într-un copil.

La ora actuală, psihologii au ințeles că dacă nu este îmbrațișat și sărutat suficient de mult, copilul nu poate crește normal. Lui ii lipsește un anumit tip de hrană. Sufletul are nevoie de hrană, la fel ca și trupul. Îi poți îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacă nu îl imbrățisezi niciodată, el nu va crește normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simți tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrănit fizic, dar nu și afectiv.

Cercetătorii au remarcat faptul că dacă nu este imbrățisat, copilul scade în dimensiuni și poate chiar muri, chiar dacă îi este asigurată hrana fizică. Deși  corpul este îngrijit,  sufletului îi lipsește iubirea! El se izolează, devine rupt de existența-mamă. Iubirea asigură această punte, ea este rădăcina noastră.  Așa cum respirația este esențială  pentru corpul fizic – dacă încetăm să mai respirăm, corpul moare ! Iubirea reprezintă  ”respirația interioară a sufletului”, acesta trăiește prin iubire.

Luciditatea, inteligența și autoanaliza nu sunt suficiente. Poți să cunoști toate terapiile din lume, poti deveni un expert, dar dacă nu cunoști arta iubirii nu vei rămâne decât la suprafața activității terapeutice. Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferă în primul rând pentru că nu au avut parte de iubire. De aceea, dacă terapeutul simte o grijă deosebită față de pacientul său, ”hrănindu-l cu iubire” și împlinindu-i această nevoie, starea acestuia din urmă se poate schimba în mod miraculos. Dincolo de orice indoială, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care există.

Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Îmbrățișarea nici nu intra în discutțe, dar el prefera chiar să nu dea ochii cu pacientul, temându-se să nu simtă o stare de simpatie față de acesta după ce i-a ascultat toate plângerile și coșmarurile interioare. Se temea să nu înceapă să plângă, să nu i se umezească ochii, sau – Doamne ferește! – să nu simtă chiar nevoia de a-l lua de mână pe pacient.

Rețineti insă: iubirea nu poate crește decât față în față! Animalele nu pot simti acest lucru,  între ele nu se poate stabili un sentiment de prietenie, o relație adevărată. Omul și-a creat un întreg univers al relațiilor … Ochii partenerilor comunică între ei, expresiile lor faciale devin un limbaj subtil. În acest fel, intimitatea crește, bazându-se pe împărtășirea emoțiilor, atât de intense în asemenea momente (bucurie, extaz, strălucire).

Omul are nevoie de intimitate; aceasta este o nevoie esențială. Îmbrățișarea este doar un gest care amintește de unitate, dar chiar și acest gest este de mare folos. La el participă inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate transforma instantaneu intreaga situație! Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din lucrurile  ce trebuie înțelese este următorul:  ideea că ”un copil moare” iar în om se naște adolescentul; că ”adolescentul moare” iar în el se naște adultul tânăr,  că și ”acesta moare”, iar în om se naște adultul matur, și așa mai departe – este greșită!

Omul este la fel ca o ceapă, alcătuit din mai multe straturi succesive. Dacă decojesti ceapa, vei descoperi in curând foile fragede din interior. Cu cât te apropii mai mult de miez, cu atât mai fragede devin ele. Același lucru este valabil și în ceea ce privește omul: dacă pătrunzi adânc în interiorul lui vei descoperi întotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic. Îmbrățișarea permite un asemenea contact. Dacă imbrățișezi un om cu caldură, cu iubire, dacă îmbrațișarea ta nu reprezintă un simplu gest golit de semnificație, ci unul autentic, dacă inima ta participă la el, intri imediat in contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia la suprafață reprezintă un act cu o imensă valoare terapeutică, intrucât inocența copilului este vindecatoare în sine. Ea nu a fost coruptă. Ai atins astfel miezul pur al persoanei în care ”corupția nu a pătruns niciodată”, iar acest lucru este suficient pentru a declanșa procesul de vindecare.

Copiii sunt atât de puri, atât de plini de vitalitate, debordează de atâta energie. Regăsirea acestei energii este suficientă pentru a-l vindeca pe om. Important este să scoți acest copil ”la lumină”, iar îmbrățișarea este una din modalitățile cele mai eficiente. Îmbratișarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, în timp ce inima este sursa oricarei vindecări.

De va veni la tine vântul…

Ceva era in neregulă. Tăcerea întreruptă de regulă doar de zgomotul tastelor și de răsfoitul hârtiilor din fața fusese acoperită de un zgomot infundat, care devenise perpetuu. Initial am crezut că e doar zgomotul unui avion în trecere. Numai că zgomotul persistă cu intensitate, uneori ridicând tonul și aducând o stare de încordare. Instictiv, am pus o haină în plus, deși era cald. Am deschis geamul să văd ce se intamplă: doar vântul batea. Venise pe furiș și se instalase, agitându-se încoace și încolo, zgâlțâind crengile copacilor și alungând cu șuieratul lui liniștea.

„O să treacă”- mi-am spus. Numai că a bătut toată ziua, de parcă fusese trimis să facă un pic de curățenie, trecând incoace și încolo ca un aspirator de gânduri negre și sentimente cenușii, revenind iar și iar. Nu avea o direcție, parcă se zăpăcise , își  pierduse intenția, sau poate doar eu nu i-o ințelegeam.

Am inspirat adânc: aer curat, sănătos, cu iz de zăpadă, mi-a umplut fiintț de energie. Parcă vântul imi daduse o „palmă”, spunându-mi „ce e cu moliciunea asta”? A fost un îndemn la o joacă imaginară. M-a luat de mână și am urcat. Era o zi luminoasă, plină de culori vii, jucăușe, antrenate de șmecherul vânt în desene de neînțeles. Gândurile, grijile, temerile, incertitudinile se dăduseră la fund. Doar mă bucuram de peisaj, de sunetul aripilor vântului, de lumina filtrată prin norii alburii.

A fost ”o baie de bucurie”, de incântare, de exaltare. A fost o evadare dintr-un  tipar rigid, conștiincios conceput, dar fără să aducă briza de conștientizare a bucuriei vieții. Parcă ochii mei vedeau altfel  zâmbetul zilei, urechile mele percepeau altcumva muzica vântului,toate simțurile erau într-o împrospătare generală.

Revenită, am închis ochii și-am mulțumit vântului pentru călătoria pe care tocmai mi-o oferise. Și nu numai. Îmi șoptise în suflet înca ceva: că în viață sunt zile cu vânt, vânt trimis de situații neplăcute, de oameni nefericiți care încearcă să-i facă nefericiți și pe alții. Să nu ne speriem, doar să „încălecăm”, să „dăm pinteni” și să zburăm peste acele situații, peste acei oameni, pe aripi de vânt, de credință, speranță și încredere.

 Vântul e doar mesagerul. Să transformăm veștile pe care ni le aduce în vești plăcute sufletului și minții noastre, să-l invităm să ne ajute să descifrăm mesajul ascuns al acelor vești. Să-l considerăm elixirul care transformă, purifică și înalță ființa noastră, făcând-o să rezoneze cu Totul .         Ana May.