Sfârșitul lunii aprilie ne –a adus vestea tristă a trecerii la cele veșnice, în capitala Franței, la Paris, a prințului Mihai Dimitrie Sturdza, o mare personalitate – istoric și diplomat, el fiind interpret oficial pentru limba română a trei dintre preşedinţii emblematici ai Franţei: generalul Charles de Gaulle , Georges Pompidou şi Valery Giscard d’Estaing. Este de remarcat faptul că Mihai Dimitrie Sturdza a fost îngropat la Iași iar viața sa este legată și de municipiul Onești, de lagărul de muncă de aici, el fiind condamnat la pedeapsă după ce în 1952 a fost arestat de regimul comunist sub acuzația de nedenunțare de complot. În biografia sa se remarcă faptul (subliniat de mai mulți istorici dar și de ziarele care au dat întristătoarea veste) că avea doar 18 ani în 1952 când ”în loc să meargă la universitate, a fost aruncat în închisoare, dimpreună cu mai mulţi tineri purtători ai unor nume la fel de ilustre, pentru omisiune de denunţ şi atitudine duşmănoasă faţă de regimul de democraţie populară. A primit trei ani de pedeapsă administrativă, adică a fost condamnat fără a fi judecat. Din fericire nu i-a executat pe toţi, fiindcă în 1954 a fost eliberat, după ce a trecut pe la Jilava, prin lagărul de triere de la Ghencea şi prin lagărele de muncă forţată de la Bicaz şi Oneşti ”.
Vorbind de lagărul de muncă forțată de la Onești, să rememorăm vremurile când doar o simplă vorbă ”te ducea la pușcărie”! În Caietele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (nr. 2 / 2014), unde sunt publicate documente ”sumbre” din anii când mii de persoane erau ”internate în unități de muncă pentru atitudine dușmănoasă față de regim” găsim faptele pentru care acestea au plătit cu ani grei de libertate! Prin strădania unei perseverente cercetătoare prin dosarele securității, Nicoleta Ionescu Gură , aflăm că ”persoane periculoase au fost considerate toți cei care au activat în fostele partide politice, au îndemnat țăranii să nu intre în Gospodăria Agricolă Colectivă (GAC) uneltind contra colectivizării agriculturii, au făcut greutăți partidului, compromițând munca politică”. Pe marginea miilor de dosare întocmite de noua putere politică din România erau trecute caracterizări ”de aceeași marcă”: ”element duşmănos regimului actual, are legături cu elemente duşmănoase regimului şi reacţionare… lansează ştirile auzite la posturi de radio străine”. Alte acuze erau: ”aduce calomnii «Scânteii», zicând că ea induce lumea în eroare”, ”afirmă că se accentuează conflictul dintre URSS și SUA”, că ” banii pe care-i primesc muncitorii drept salariu, în lei noi, nu sunt suficienţi pentru ca aceştia să poată trăi, astfel că reforma bănească nu a fost făcută în favoarea muncitorilor, ci din contră lovește direct în ei!”
De altfel, la 3 aprilie 1950 la Cabinetul Ministrului Afacerilor Interne a fost semnat (de ministrul adjunct Gheorghe Pintilie), Ordinul nr. 100 în care se arătau categoriile de cetăţeni ce urmau să intre în obiectivele Securităţii, cu propuneri de a fi trimişi în unităţi de muncă, şi anume: „toţi cei ce lansează zvonuri sau răspândesc zvonuri alarmiste, tendenţioase, duşmănoase, ascultă şi difuzează propaganda deşănţată a posturilor de radio imperialiste; toţi cei ce aduc injurii Partidului Muncitoresc Român, conducătorilor săi, guvernului, Uniunii Sovietice şi conducătorilor săi şi ţărilor de democraţie populară; toţi acei cetăţeni români care întreţin legături de prietenie cu legaţiile imperialiste, care au frecventat sau frecventează bibliotecile, concertele şi în general manifestările propagandistice ale legaţiilor imperialiste, precum şi toţi cei ce sunt în relaţii cu familiile funcţionarilor ambasadelor imperialiste; toţi cei ce aţâţă la manifestări rasiale şi şovine; instigatorii la nesupunere sau neexecutare, cei ce duc acţiuni duşmănoase, atât la sat cât şi la oraş, în contra măsurilor guvernului, în special cu privire la colectivizări, colectări, planuri de cultură, comasări etc. Elementele cu un trecut reacţionar cunoscut sau foşti exploatatori care ocupă încă în producţie posturi de răspundere şi care dovedesc continuu, prin atitudinea lor delăsare gravă, nejustificată prin incapacitatea lor profesională, atitudine care atrage după sine defecţiuni vizibile sau frânarea producţiei; toţi acei care sub masca religioasă fac prozelitism (diferite religii şi secte), adică speculează sentimentele religioase ale cetăţenilor pentru a-i determina la atitudini ostile, duşmănoase regimului (minuni, prelegeri cu dedesubturi duşmănoase, şovine etc.); toţi acei ce, prin corespondenţă internă sau internaţională, iau atitudine duşmănoasă, transmit ştiri tendenţioase, alarmiste, duşmănoase, reacţionare și instigă”.
În studiul realizat de Nicoleta Ionescu Gură – ”Internările administrative din timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Internarea în unitățile de muncă (1950 – 1952)”- aflăm că ”au fost luate măsuri represive împotriva lansatorilor şi colportărilor de zvonuri, care căutau prin acţiunile lor să submineze reforma bănească, fiind arestate 2904 persoane, dintre care: 522 foşti manişti (simpatizanți ai liderului țărănist Iuliu Maniu), 544 foşti liberali, 288 foşti legionari, 22 foşti membri PSDI, 25 foşti gogo-cuzişti, 245 de elemente strecurate în PMR şi 22 în UTM, iar 235 membri ai organizaţiilor de masă. Dintre arestaţii care nu au apartenenţă politică, 545 sunt chiaburi, 291 sunt mic burghezi şi ţărani mijlocaşi, iar 149 sunt muncitori şi ţărani săraci.” În rândul celor care au ajuns în coloniile de muncă silnică ”majoritatea dintre ei erau ţărani, o parte intelectuali, mai vârstnici, foşti negustori, mici meseriaşi şi femei. În rândul femeilor erau multe tinere, din rândul bărbaţilor mulţi erau dintre aceia care nu dăduseră cotele. Între ei se găseau aşa-zişi reacţionari şi legionari, iar unii dintre ei erau socotiţi tăinuitori acelor din munţi”… Erau miniştri din toate guvernele perioadei 1919-1945, majoritatea în vârstă (70, 80 sau chiar 90 de ani), ajungându-se chiar la unele personalităţi care au făcut parte din guvernul pro-comunist Petru Groza, cum au fost Gheorghe Tătărescu (însoţit de trei fraţi!) sau Bejan, Vântu, Roşculeţ, «tovarăşi de drum» care acceptaseră să colaboreze până la un punct cu comuniştii” …” Pe o altă pagină în raporturile minuțioase ale securității se găsesc și rândurile:” Ierarhii şi preoţii greco-catolici şi romano-catolici închişi, fără condamnare judecătorească, la penitenciarul din Sighet au fost internaţi administrativ. Prin Decizia MAI nr. 64 din 30 ianuarie 1952 au fost internaţi în unitate de muncă ( <<evidenţă specială >> Dunărea), pe termene între 12 şi 24 luni, un număr de 32 de persoane, printre care Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţ, Ioan Bălan, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Anton Durcovici. Ca urmare a reprofilării Penitenciarului din Sighet în închisoare de drept comun, în luna mai 1955, episcopilor greco-catolici rămaşi în viaţă <<li s-a fixat domiciliu obligatoriu>> la Curtea de Argeş, fiind apoi despărţiţi la diverse mănăstiri ortodoxe (Ciorogârla, Căldăruşani, Cocoş) pentru a fi ţinuţi departe de credincioşi”.
O acțiune și un obiectiv dintre cele mai importante pentru noua conducere comunistă a României a avut în vedere pe dușmanii neîmpăcați ai noului regim”. Astfel, ”în noaptea de 15 spre 16 iulie 1952 au fost arestaţi un număr de circa 2000 de legionari care au avut funcţii de răspundere în organizaţia legionară, fiind şefi de cuib, instructor, şef de garnizoană, şef de sector etc. Cercetarea lor s-a făcut la Centrul de triere Bragadiru şi a durat circa 26 de zile. Pentru aceasta s-au luat declaraţii autobiografice, declaraţii în care îşi arătau activitatea. Au fost întocmite fişe personale şi dosare tip UM în trei exemplare. De asemenea, au fost întocmite tabele a câte 100 de persoane. Pe baza acestor tabele s-au făcut referate şi decizii de încadrare”. Într-o evidenţă specială, alăturat referatelor privind încadrarea lor în unităţi de muncă se arată că „toţi aceştia lăsaţi în stare de libertate reprezintă un pericol permanent de a trece la acţiuni contrarevoluţionare făţişe”.
Iată și regulile din 1951 de la locurile de detenție și internare, conform Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă: ”ţinerea în permanenţă, sub pază înarmată, a tuturor deţinuţilor şi internaţilor; supravegherea respectării de către deţinuţi şi internaţi a regulilor stabilite de Ministerul Afacerilor Interne, cu privire la disciplină şi în muncă; stimularea deţinuţilor şi internaţilor care au avut o purtare exemplară şi au obţinut rezultate bune în muncă; aplicarea sistemului de pedepse faţă de deţinuţii şi internaţii care încălcau disciplina regimului de deţinere sau internare, precum şi disciplina muncii; sesizarea procuraturii pentru infracţiuni comise la locurile de deţinere sau internare şi la muncile exterioare; separarea în locurile de deţinere a bărbaţilor de femei, a minorilor de majori, a celor aflaţi în instrucţie sau cercetare de cei condamnaţi, a condamnaţilor politici de cei de drept comun; folosirea deţinuţilor şi internaţilor sănătoşi la muncă; durata timpului la muncă era de 8-11 ore pe zi; raţii alimentare reduse pentru deţinuţii care nu munceau conştiincios şi raţii mărite pentru cei care munceau cu râvnă”.
Pași prin istorie, la Onești
Cum municipiul Onești a fost locul unde s-au aflat două colonii de muncă forțată (una, la construirea orașului și o alta la ridicarea platformei petrochimice de la Borzești), iată – cu ”patina timpului” – câteva mărturii lăsate de oamenii care au trecut pe aici . Una dintre ele – semnată de P. Iacob – a fost parte a Dosarului ”Procesul comunismului”: Aproximativ pe la miezul nopţii, trenul al cărui capăt nu se vedea din cauza numărului mare de vagoane, a pornit din gara Dorobanţu (Dobrogea). Trenul a circulat cu o viteză de accelerat toată noaptea, fără oprire. Spre ziuă s-a oprit cca. jumătate de oră undeva în câmp, fără să ne dăm seama unde suntem. A doua oprire a fost în Tecuci. Acest lucru l-am aflat întrebându-l pe ceferistul care verifica frânele trenurilor, şi tot el ne-a spus că destinaţia trenului era Oneşti. La Oneşti am ajuns la timpul amiezii, dar am fost debarcaţi după câteva ore de aşteptare.. Noul lagăr era în plină organizare de şantier. Comandant al lagărului era căpitanul Timofte. Aici am primit înştiinţarea că mi s-a prelungit pedeapsa administrativă cu încă 12 luni. Tot timpul cât am stat în Oneşti am lucrat în construcţii, diverse munci de zidărie, dulgherie şi alte munci necalificate, dar incomparabile cu cele cu roaba de pe Canal. Ca zidar am lucrat la tencuirea barăcilor care se construiau şi mult timp la Rafinăria Oneşti, a cărei construcţie începuse atunci. Iarna lui 1953-54 a fost una foarte grea, cu multă zăpadă şi cu geruri de până la minus 30-33ºC. Într-una din aceste zile am fost aduşi în interiorul coloniei mai devreme decât normal, pe la ora 14, din cauza gerului cumplit, la cererea comandantului escortei. Ostaşii de pază aveau posturi fixe şi, chiar dacă aveau şube pe ei, fiind în câmp deschis nu mai rezistau gerului. Noi deţinuţii eram avantajaţi faţă de ostaşi fiindcă ne puteam mişca datorită muncii pe care o făceam şi uneori puteam intra în baracă unde se lucrau prefabricatele, iar acolo se făcea foc ca să nu îngheţe betonul ce se turna. În ziua când am venit în colonie mai devreme am văzut cum a murit în faţa mea un deţinut. Cetăţeanul era bolnav de inimă. Zăpada era foarte mare şi viscolea. Ostaşii şi şeful de escortă ţipau la noi să mergem mai repede. Cei mai tineri dintre noi puteam rezista la mersul acesta anevoios prin troianul de zăpadă, dar cei mai bătrâni mergeau mai greu. Când am ajuns în baracă, începusem să mă dezbrac şi m-am urcat la locul meu de la etajul priciului. În urma mea a intrat şi omul de care vreau să povestesc. Locuia şi el tot la etajul priciului, vizavi de mine. Când a pus mâna pe prici ca să se urce, n-a mai apucat să pună şi piciorul că a căzut jos ca un buştean. Grupa de deţinuţi în care era el şi cu care dormea pe acelaşi prici, era o grupă de maghiari. Unul dintre ei, care era medic, văzând situaţia a mers repede la infirmerie şi a revenit în scurt timp cu medicul, tot deţinut, care avea în mână câteva fiole şi o seringă. I-a făcut o injecţie în inimă chiar medicul maghiar, dar era prea târziu; el era deja mort. Medicul a făcut şi el semn că bolnavul a murit. S-au adunat toţi maghiarii din baracă în jurul celui mort. Printre ei era şi un preot şi au făcut o rugăciune pentru cel plecat. L-au pus într-o pătură, l-au dus la infirmerie şi dus a fost. Cât a ţinut gerul n-am mai fost scoşi la lucru, cam vreo lună de zile. Spre primăvara anului 1954 conducerea lagărului a făcut o nouă redistribuire a deţinuţilor, de data asta după culoare politică. Pe legionari i-au băgat într-un ţarc de sârmă, separaţi de restul deţinuţilor, la fel ca la Midia, iar denuţii din partidele istorice au fost izolaţi în alte barăci, dar fără gard de sârmă, ci împreună cu restul celor fără culoare politică. Cei izolaţi în gardul de sârmă ghimpată şi care nu beneficiau de dreptul la pachete, au fost ajutaţi mult de Râmboiu Septimiu din Cluj, un om dinamic şi curajos, care-i aproviziona în timpul nopţii cu pâine colectată de la deţinuţii din afara ţarcului. Noi cei tineri, arestaţi din 1948, am fost consideraţi fără culoare politică şi am rămas în afara celor două categorii, legionarii şi partidele istorice”.
P. Iacob mai notează:”În urma redistribuirii făcute în lagărul Oneşti şi a mai multor eliberări de deţinuţi administrativi, multe locuri de muncă din interiorul coloniei au fost descompletate. În felul acesta am ajuns şi eu muncitor la bucătărie, unde am lucrat vreo trei săptămâni. Munca mea se reducea la mestecatul în cazane cu lopata, ca să nu se prindă arpacaşul sau terciul de fundul cazanului. Alte munci din bucătărie erau spălatul cazanelor şi al hârdaielor cu care se căra mâncare la barăci. Când era un volum mai mare de muncă, veneau echipe din colonie să ne ajute la curăţat cartofi, varză sau morcovi”.
Iată și o mărturie din 2011 despre Lagărul de concentrare de la Onești:” Regimul comunist căuta să execute lucrări fără cheltuieli şi în acest scop deţinuţii reprezentau cea mai ieftină mână de lucru. Pentru construcţia rafinăriei şi Combinatului Chimic de la Borzeşti – Oneşti, au fost aduşi o parte din condamnaţii administrativi şi au muncit împreună cu cei de drept comun la: drumurile de acces spre Borzeşti; canalul de la râul Trotuş la Rafinăria Borzeşti ; barăci cu pereţi de stuf pentru cazarea deţinuţilor şi obiective industriale sau civile aferente combinatului chimic. Aici se lucra în condiţii mai bune decât la Canal, deoarece aveau liber Duminica, iar pământul era nisipos, nu argilos ca în Dobrogea. În plus, puteau primi pachete de la familii, de 5 kg pe lună, fapt ce la lagărele de muncă fusese o raritate. Printre acei care au trecut pe aici se găseau: Angelescu, profesor universitar de la Iaşi; Preotul Vasile Lupu din com. Fereşti, jud. Vaslui; Popa Gh., învăţătorul din com. Băseşti, jud. Bacău; Neagu, avocat din Panciu; Micle Alexandru, avocat, Satu Mare; Mociulski, general cunoscut pentru degradarea lui morală din închisori, unde a abandonat demnitatea omenească. La Oneşti, într-una din nopţi, când era planton Mociulski, a venit în control un miliţian caporal. După ce a observat că totul e în ordine, a întrebat <<Ce ai fost tu mă înainte de a veni aici?>> <<General, să trăiţi, domnule caporal!>> Prin luna Mai 1955 a început din nou eliberarea condamnaţilor administrativi şi a durat o lună de zile. Cei care au rămas au fost mutaţi în colonia Borzeşti, unde li s-a aplicat regim de închisoare.” ( Conform site-ului Gărzile Decebal).
Menționăm că în anul 2015 inginerul oneștean Gheorghe Bogza a publicat o interesantă lucrare, numită ”Deținuții politici din coloniile de muncă forțată de la Onești și Borzești, culegere de texte concentraționare”, ce aduce multe date interesante. Ion Moraru