Expoziția dedicată Doctorului Dorin Speranția la centenar incită și satisface prin opera fotografică. Răsărituri și apusuri  splendide, melancolii pe  țărm marin, bolți răcoroase bogat înfrunzite, nouri, creste și cabane încântă ochiul. Imaginile au claritate de cristal, împrumutând parcă  forța cuvântului  și inefabilul muzicii. Burguri medievale, case și străzi expresive, aglomerații urbane, panouri publicitare pe relicve seculare, râuri, poduri, flori și gâze, dar mai ales oameni. Portretele  incubă  un atent studiu psihologic, menit să  reliefeze particularul, ineditul. Un octogenar  rapsod mânuiește  vioara parcă într-o tandră îmbrățișare, un tânăr faustian aspiră la veșnicie, un țăran are  înscris pe  chipul – răboj gerurile și arșițele existenței lui umile.  Neîntrecut  fotograf, Doctorul! Capodopere sunt portretele marilor scriitori trecători prin Onești, apreciate superlativ chiar de ei, portrete devenite clasice prin sfințirea pereților Fundației Naționale ”George Călinescu” : Al. Piru,  Eugen Simion, N. Manolescu…

  Apreciez mult oamenii care pot face lucruri  de care eu nu sunt în stare. În 1972, toamna târziu, am fost trimiși, eu și viitoarea mea soție, Olimpia,  să luăm un interviu pentru ”Jurnalul literar” unei gimnaste care, deși  avea doar 11 ani, dădea semne de viitoare strălucită carieră – Nadia Comăneci. După ce Doctorul  și-a făcut treaba, adică niște instantanee foarte reușite, inclusiv două portrete ale noastre, a venit și insurmontabilul. Nu reușeam să scoatem de la mica eroină decât câteva adverbe de genul ”Da! ”, ”Nu! ”, ”Uneori!” Ne mobilizam neuronii, prețioasele noțiuni de pedagogie metodică, strategie didactică fără  niciun folos. Ca de obicei, Doctorul a stat  o vreme deoparte, zâmbind ambiguu, poate vreunui gând interior, poate fiindcă  îl distra spectacolul. Apoi a scos cheile potrivite. A întrebat-o pe micuța gimnastă care este rolul  pudrei de talc. Au urmat chestionări  părintești legate de hrană, surplusul de calorii sau deficitul de glucide, rupturi  musculare,  masaj, coordonarea mișcărilor… La final a venit și antrenorul, și el o viitoare celebritate, Bela Karoly,  care ne-a ”încurajat” spunând că  eșecul nostru inițial îl trăiesc  toți cei care vin cu aceleași intenții și pleacă  exclusiv cu  informațiile date de el, de antrenor. În schimb și-a arătat admirația față de  felul cum a procedat Doctorul, în primul  rând părăsind tonul oficial și poncifele jurnalistice. Se cunoșteau, de altfel, foarte bine. Mi-am dat seama când s-au salutat la despărțire și am schimbat priviri  ironic – binevoitoare  de genul, ”ce vrei, sunt  încă tineri!”

  Altădată, prin 1980, la una  dintre edițiile ”Zilelor Culturii Călinesciene”, stăteam de strajă la ușa  Casei de Cultură. Vine un cetățean interesant, zvelt la cei vreo 50  de ani ai săi, cu o față luminoasă de om cultivat. Mă întreabă dacă  această  clădire  este o școală de muzică. A  auzit, răsunând de la etaj, acorduri de vioară. El este muzician, român, dar care trăiește acum în Statele Unite și îl interesează  tinerele talente. M-a  trecut un fior, nu mi se întâmplase, dar auzisem despre  necazuri mari pe care le puteai avea intrând în  dialog cu un străin. Speriat, încercam să scap, dar omul devenea tot mai insistent, aproape  mă fugărea prin holul vast și pustiu. Până la urmă i-am spus că nu mă pricep la muzică, dar știu pe cineva care… L-am chemat pe Doctor, sub motiv că este solicitat la telefon și urmăream acum, de la mare distanță, ceva mai liniștit discuțiile. Cei doi s-au prezentat protocolar, fără să-și dea mâna, au conversat foarte calm, chiar afabil spre final  când și-au strâns mâinile ca doi oameni care încheiaseră o bună afacere. Nu știu ce și-au spus, dar,  înainte de a reintra în sală, Doctorul mi-a  adresat  un surâs special,  din care am înțeles că, fără  să vreau, i-am făcut rost nu numai de o cunoștință prețioasă, dar și de ceva înlesniri  privind ieșirile lui peste  graniță, la care ținea atât de mult.

Acum  cercetez lucrurile Doctorului, păstrate cu grijă de oamenii Bibliotecii: pick-up-ul care a încântat trei generații, microfonul și căștile, caietele cu diapozitive, aparatul de fotografiat. Legitimația de student ne arată un tânăr serios cu păr bogat și neverosimil de negru privind filosofic viața. O agendă cu scris mărunt, rapid și adresele unor oneșteni pe care îi cunosc, dar și ale unor personalități care  mă uluiesc prin altitudinea lor. Manuscrise, materiale dactilografiate, vădind truda de a trece în cuvânt  secvențe din prodigiosul film interior. Cărți publicate de tatăl Doctorului, poezii semnate în ”Convorbiri literare” de bunicul său, atestând că un arbore de spirit roditor nu se naște din nimic. Pereții expoziției sunt tapetați cu anunțuri ale celebrelor ”Audiții muzicale”, fiecare purtând în banalul carton parfumul vremii, dar și amintirea unui intens și constant efort menit să învingă ignoranța și inerția, să demonstreze că marile valori universale survolează senin  orânduirile și orânduielile sociale.

  Ce rămâne în urma unui om?  O casă  care  se năruie cu vremea, o mașină care va rugini sub ploi și zăpezi dacă nu se va uza moral mai devreme, niște pământuri pe care urmașii de la bloc le vor vinde pe nimic, niște bani cheltuiți aiurea de  niște nepoți, care n-au muncit măcar o zi  în viața lor.  Dar mai rămâne ceva, mult mai durabil precum monumentalele scrieri ale anticilor în raport cu ruinele unor cetăți inexpugnabile cândva, de nerecunoscut  astăzi.  Rămâne imaginea lui luminoasă și persistentă în memoria celor care l-au iubit, imagine  pe care  o vor duce cu ei prin lume până în  ultima  clipă  a existenței lor.

Foto 2, 3 Galeria de fotografii ”Dr. Dorin Speranția” –  Oneștipedia

Eram la Librăria ”George Călinescu” (astăzi spațiu dezafectat) de la G-uri, în 1982 când  academicianul Al. Piru lansa, după mai bine de patru decenii de absență editorială ”Istoria  Literaturii Române de la origini până în prezent” a divinului critic. Mulți invitați de marcă, lume  oneșteană selectă, atmosferă de înaltă ținută intelectuală. Doctorul îl  însoțise toată ziua  pe un poet, critic și istoric literar, autorul unui studiu cardinal despre poezia lui Eminescu, Ion Negoițescu. Se  cunoșteau   din anii 1940 , de la Sibiu, când fondaseră  împreună cu alții (Ștefan Augustin Doinaș, Cornel Regman, Ioanichie Olteanu, etc), vestitul ”Cerc literar”. Acum, așezați la capăt de sală, studiau și comentau prezența iubitorilor de carte. Remarcându-ne și pe noi doi, etern îndrăgostiți,  am sesizat că oaspetele i-a cerut Doctorului oarece relații. Trăim într-o lume balcanică, unde, când stăm trei inși la o masă și al treilea pleacă undeva pentru câteva minute, în mod aproape sigur ceilalți doi îl iau în primire pe struna bârfelor. Cu  respirația involuntar stopată, am tras cu coada  ochiului și pe fața celui ce asculta am deslușit treptat interes, curiozitate, admirație.  Un val  de recunoștință mi-a tulburat sufletul până-n abisuri. Atunci l-am iubit cel mai mult pe Doctor!  Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești